Prima data am fost la munte atunci cand am terminat liceul, la 18 ani cand aveam, printre alte probleme, 110 kilograme. A fost o mini-expeditie cu cortul in apuseni in care am avut febra musculara vreme de o saptamana dar dupa care m-am indragostit iremediabil de munte. Dupa asta imi amintesc foarte clar impresia pe care am avut-o cand am vazut pentru prima data abruptul Prahovean sau Craiul, sunt lucruri care nu se uita usor.

Foarte trista, dupa cum am descoperit in cele 4 luni de zile in care nu am putut sa fac nici un fel de miscare. In acelasi timp nu e o reteta universala, si sunt convins ca aceasi intrebare nu ar avea nici un sens pentru cineva care a crescut pe malul unui ocean.

Important e sa gasesti sporturi care-ti sunt dragi care sa te absoarba complet si prin care sa poti descoperi intr-un mod aventuros lumea in care traiesti. Ma refer la senzatia pe care o ai atunci cand intri pentru prima data intr-un perete nou si intr-un traseu necunoscut, la teama de a face un viraj pe panta inclinata sau la curiozitatea pe care o ai atunci cand ajungi intr-un loc nou pe bicicleta. Oare ce gasesti dupa urmatoarea curba?

Cum iti alegi noile provocari?
Greu de spus, pur si simplu iti incolteste la un moment dat in minte o idee de care nu poti sa scapi. E o combinatie intre a citi si a vedea ce au facut si altii si a gasi un mod de a face lucrurile, care sa ti se pare si tie interesant. Dar lasand la o parte concediile si expeditiile lungi aceasi dilema o avem cu totii inainte de fiecare weekend, si ideal ar fi sa faci mereu o tura noua sau intr-un mod nou.

Nu cred ca sunt nici monument. Iar despre ce s-a intamplat vara trecuta nu e chiar atat de greu de explicat. Am ajuns prin forta picioarelor proprii din Romania pana pe un varf de 7000 de metri din Tien Shan, dar cand am urcat pe varf am avut probleme cu degeraturile la degetele de la picioare.

Practic am ajuns intr-un interval de timp extrem de scurt din mijlocul unei expeditii si de pe un varf de 7000 de metri pe patul unui spital si pe patul de acasa, vreme de trei luni de zile, cu gandul legat de ce va insemna viitoarea pierdere a degetelor de la picioare. Dar nu, nu a fost nici un fel de lupta, sau cel putin nu poate fi numita astfel. A fost doar o adancire lenta in depresie impotriva careia nu exista din pacate nici un glont magic. Dar sunt prea multe de povestit aici intr-un articol atat de scurt.



Ai deja doua proiecte indeplinite de a ajunge pe munti inalti: Mont Blanc si Khan Tengri, prin forte proprii, plecand din Romania. De ce ai nevoie cel mai mult ca sa reusesti intr-un astfel de proiect?
In primul rand de curajul de a pleca si de a lua hotararea ca in anul urmator vrei sa faci chestia asta. Asta e de departe cel mai dificil, dupa asta se leaga totul, acolo unde exista o vointa exista si o cale. Totusi pentru unele proiecte probabil cea mai importanta resursa e timpul. Spre exemplu, pentru Khan Tegri aveam planuite 9 luni de zile si de aici vin o multime de probleme logistice, trebuie sa pui bani de o parte, trebuie sa-ti dai demisia, trebuie sa fii pregatit sa petreci timp departe de cei dragi.

E greu de spus daca au fost multe momente tensionate, dar daca ar fi sa aleg unul imi amintesc o noapte petrecuta in Pamir, la granita cu Afghanistan pe drumul spre Murghab. Era mai, luna in care iarna poate sa revina cu usurinta pe platoul de 4000 de metri al Pamirului, iar eu eram cu cortul pus inaintea unei bucati de 150 de kilometri de drum rupt si neasfaltat fara nici un fel de localitate. Si a inceput sa ninga, aveam mancare pentru maxim 4 zile si gandul de a ramane inzapezit pe undeva pe aici nu era deloc roz. Am adormit fara sa stiu daca de dimineata ma voi trezi inconjurat de o jumatate de metru de zapada. Cred ca e reduntant sa spun ca nu prea poti sa mergi cu bicileta prin zapada prea mare si situatia nu ar fi fost deloc roz daca s-ar fi intamplat asa ceva, mai ales caci eram literalmente in mijlocul pustietatii.

Legat de momente hazlii, tot in Pamir am trecut la un moment dat de o turma de iaci ce pastea linistita, dupa care am pus cortul dupa cativa kilometri. In vreme ce gateam linistiti a trecut pe langa noi agale turma, mai putin un iac destul de masiv ce a ramas in urma. La o jumatate de ora apare o dubita gen TV din care se dau jos 3 kyrgyzi care imping iacul de la spate si il baga in dubita. Clar nu e o chestie care o vezi in fiecare zi.



O intrebare care e probabil pe buzele multora: Cum reusesti sa iti faci timp?
Aici e cel mai complicat. Si sa gasesti un balans intre timpul petrecut la birou si timp petrecut facand lucrurile la care visezi nu e un lucru simplu. Cert e ca dupa experienta de 5 luni de zile pana pe Khan Tengri pot sa spun cu certitudine ca merita sa depasesti limitele impuse de weekend-uri sau de concediul anul si ca perspectiva asupra timpului se schimba complet. In oras mereu traiesc cu senzatia ca nu am timp sa fac toate lucrurile pe care voiam sa le fac, senzatia asta nu exista atunci cand calatoresti. La fel de interesant mi s-a parut sa intalnesc oameni care sunt plecati de ani de zile si care nu au o limita de timp in calatoriile lor, din nou e cu totul alta mentalitate aici.

Nu e simplu sa le impaci pe amandoua, dar sincer cred ca cel putin pentru parinti a ajutat destul de mult faptul ca am tinut un jurnal in timpul calatoriei, si ca stiau ca sunt ok in fiecare seara. Oricum nu exista o solutie, nu poti sa fii si in mijlocul pustietatii si alaturi de familie.

Pe de alta parte cred ca in timpurile actuale suntem putin rasfatati la capitolul acesta. In era internetului si a telefoanelor mobile distanta nu mai inseamna acelasi lucru. Ma gandesc spre exemplu spre vremurile bunicilor nostri, cand barbatii plecau la razboi si nu auzeai nimic de ei cu lunile / anii.

Dorul de duca si dorul de casa se gasesc in proportii diferite in oricare din noi si e greu de gasit balansul. Aici poate sunt eu putin dereglat, caci in cele 5 luni in care am fost plecat mi-a fost de foarte putine ori dor de casa.

Nu stiu daca am renuntat, de fiecare data cand inveti o noua limba si treiesti o perioada intr-o alta tara si intr-o alta cultura aceasta devine parte din tine si iti schimba putin felul in care iti vezi propria tara si propriul popor. Sunt lucruri pe care nu o sa le constientizezi niciodata ca un simplu turist intr-o alta tara, sunt lucruri pe care le vezi dupa luni bune petrecute in acelasi loc.

Pregatirie fizica si psihica nu, in momentul in care ai 10.000 de kilometri in fata si 4 luni de fata poti pleca si neantreat, dupa 2 saptamani oricum esti in forma. Pregatire logista in schimb trebuie, mai ales pentru Asia Centrala unde e nevoie de vize pentru aproape toate tarile.

Totusi legat de pregatirea fizica si psihica ea vine oarecum automat weekend de weekend atunci cand iti impingi limitele putin mai in fata.

Care este traseul care te-a "incercat" cel mai mult? De ce?
De lungul timpului ai fost multe trasee care s-au simtit ca o adevarata aventura. Spre exemplu in minte imi vine prima tura de iarna, pe V. Seaca dintre Clai, intr-un noiembrie de acum multi ani. Si de incercat ne-a incercat mult pentru ca habar nu aveam ce facem acolo si a trebuit sa ne descurcam.

Din aceasi categorie imi amintesc cand am fost prima data pe Fisura Albastra. In momentul respectiv traseul avea o aura mistica in mintea mea si a fost din nou o mica aventura sa descoperi traseul si sa de descurci pe pasii despre care citisei inainte. Si la Albastra Mosului si la Directa a durat mult, si nu am fost siguri ca am reusit decat atunci cand am iesit in Creasta Vaii albe. 

Intr-un fel cataratul, si mai ales alpinismul e poate calea cea mai usoara si mai la indemana de a avea o aventura reala in constrangerile impuse de o zi de weekend.

Radu.