Am facut cunostiinta cu Muntele destul de tarziu, in ultimii ani de studentie, participand la o tabara de schi in Parang. Eram asa de entuziast incat, inca din prima zi dupa ce s-a terminat programul teleschiului, eu am continuat sa urc cu schiurile in spate la lumina lunii si sa ma dau cu ele la vale pe partie. Am rupt o pereche de schiuri in procesul de invatare. Dupa cateva zile, intructorul m-a trecut direct de la incepatori la avansati.

Tot atunci in studentie a fost si prima iesire de vara cu inca 3 prieteni pentru parcurgerea crestei Fagarasului de la E la V. Primele nopti in cort, rucsac de 25 kg in spate... Ne-a luat o saptamana sa ajungem de la Sambata la cabana Negoiu. Desi initial ne doream sa ajungem pana la Suru, a trebuit sa terminam "expeditia" mai repede pe motiv ca ni se rupsesera bocancii si bretelele de la rucsaci. Tin minte ca atunci, urcand pe vf Mircii "in 4 labe" cu bagaj greu, mi-am zis ca mie imi place sa (ma) catar si ca as vrea sa incerc si pe stanca verticala, asa cum fac alpinistii.

Un an mai tarziu, la locul de munca, am vazut un afis cu Cursuri de Alpinism organizate de CAR Timisoara. Am devenit membru in CAR Timisoara, am facut cursul de alpinism de vara (instructori Adi Glavan si Adi Lancrangean). Au urmat weekenduri in care mergeam la Herculane la catarat si, intrucat nu aveam bani sa imi cumpar echipament personal, foloseam materialele de la club.

Tot atunci am avut ocazia sa descoper si turele de iarna pe creste, muchii nordice. Si am simtit ca in ele ma regasesc cel mai bine. Am trait emotii sincere alaturi de oameni dragi, si intre noi s-au sudat prietenii care vor dainui o viata. 

Imi place aventura pe munte sub mai multe forme: catarat, schi off piste, ture de MTB, concursuri de adventure in echipa, maratoane montane.

Cataratul mi-a fost mai aproape in ultimii 5 ani de zile, atunci cand am avut langa mine o partenera stabila de catarat. E vorba de Silvia Murgescu, o coechipiera plina de initiativa, capabila si puternica. Cu ea am putut planifica si parcurge trasee de aventura la care initial nici nu visam.

Dificil ti se pare ceva pentru care nu esti pregatit fizic si psihic la momentul respectiv. De exemplu, personal mi s-a parut dificila Fisura Albastra in 22 august 2009 cand am intrat nerodati ca si echipa si neinformati despre traseu. Am pierdut linia, s-a lasat noaptea si ... povestea e pe blogul Silviei.  Cu totul alfel m-am simtit in 18 Aug 2012 in Traseul Sperantelor, care desi e mai dificil ca Fisura Albastra, nu a pus probleme, deoarece intre timp echipa s-a rodat si am capatat experienta.

Daca e sa ma refer la Alpi, si aici se aplica acelasi principiu. E nevoie de informare prealabila asupra rutei, asupra conditiilor, de strategie, de un rodaj frecvent al echipei dar si de o doza de risc asumata. 

M-au atras cel mai tare traseele combinate de mixt si gheata, cu diferenta mare de altitudine, care presupun bivuac, cu o apropiere si retragere nu foarte facila. In aceasta categorie se incadreaza trasee pe care le-am urcat impreuna cu Silvia: Cecchinel Nomine in Grand Pilier D’Angle, Ginat in Les Droites, Peuterey Integral.     

E parte din strategie. Am invatat de la cei mai buni. Le-am urmat sfatul si a dat roade. De exemplu pentru Peuterey am fost atentionati de Jon Griffith sa nu mergem cu bagaj mai mare de 10 kg in spate pentru ca nu vom putea termina Integrala, care e un maraton in sine, cu cei 4600 m diferenta pozitiva de nivel, mai intai pe stanca (la expadrile) apoi pe zapada (la coltari si piolet). A trebuit sa regandim tot echipamentul si rezultatul nu s-a lasat asteptat.

Apoi, in majoritatea turelor din Alpi nu aveam timp sa ne aclimatizam din cauza timpului f scurt alocat (concedii). Peste altitudinea de 3500 m deja organismul simte alfel oboseala si efortul. Atunci diferenta intre un echipament greu si unul usor poate sa conteze.

Un alt exemplu pe care cred ca fiecare l-a experimentat la stanca e ca gradul de catarare la liber scade atunci cand pui pe tine foarte mult echipament greu, vorbesc mai ales de trasee in care trebuie sa protejezi cu asigurari mobile. 

In ultimii 5 ani in fiecare vacanta eram in Alpi cu proiecte, si nu odata am patit sa nu reusim sa facem nimic din cauza vremii (precipitatii, vant puternic). S-au adunat ceva frustrari pe tema asta, recunosc. Sper ca acum sa ma plictisesc in sfarsit de Alpi si sa trec la urmatoarea etapa, oricare ar fi ea: Patagonia, Himalaya sau poate ... o familie si ceva responsabilitati. 

Nu pot trai fara munte, e un mod de viata. Mi-a fost calmant in perioada in care ma ocupam la job de customer service si in special de reclamatiile clientilor nemultumiti. Tot stresul acumulat trebuia sa se duca undeva. Si la munte era locul in care uitam notiunea timpului, Prin catarat reuseam sa stau focusat si concentrat acolo la stanca, sa traiesc clipa in toata intensitatea ei.

Apoi am avut satisfactie de fiecare data cand m-am legat in coarda cu oameni cu care am trait emotii puternice intr-un traseu, in special in aventurile de iarna. E ceva ce nu poti descrie in cuvinte, dar se simte bine in suflet.

Nu am cautat performanta niciodata, imi doresc doar sa ma descoper pe mine insumi in raport cu muntele. Din cauza asta incerc sa nu ma concentrez doar pe catarat pentru ca simt ca as pierde ceva pe care acum il simt si in alte activitati care imi fac placere: fotografia de peisaj, schiul, etc.

Vorbind de catarat, a fost un proces de invatare continua, au fost si esecuri inainte de reusite. Am invatat multe pe propria piele, de multe ori din greseli.

Un proiect concret este sa imi gasesc coechipieri pentru a incepe sa punem la cale niste proiecte mai concrete.

In traseele de aventura la care visez, pe langa tehnica si forta conteaza foarte mult motivatia, cat de sudata e echipa, gradul de risc pe care echipa doreste sa si-l asume si nu in ultimul rand norocul de vreme buna.

Aceleasi pe care mi le repet si mie: nu-ti fie teama sa inveti din propriile greseli! Indrazneste si lupta pentru a-ti indeplini visul, oricare ar fi el!