In masivul salbatic al Patagoniei, pe silueta inconfundabila a varfului Fitz Roy, fiecare ascensiune este mai mult decat o simpla tura de alpinismm, este un test de rabdare, strategie si anduranta. Pentru Teo Vlad si Petre Bogdan, alegerea rutei Afanasieff (Creasta Nord-Vestica) nu a fost intamplatoare, ci rezultatul unui vis vechi de ani de zile si al dorintei clare de a realiza o ascensiune independenta, in stil alpin.

Cu peste 1500 de metri de catarare, o apropiere lunga si solicitanta peste ghetari si pasuri expuse, ferestre meteo imprevizibile si orientare delicata pe perete, expeditia a insemnat asumarea completa a necunoscutului. In randurile care urmeaza, cei doi povestesc despre obiectivul clar stabilit inainte de plecare, despre deciziile luate sub presiunea vremii, despre momentele de indoiala si despre lectiile invatate pe unul dintre cei mai emblematici munti ai lumii. 

Care a fost scopul clar al expeditiei pe Fitz Roy si cum l-ati definit inainte de plecare?
Petre: Inca de la inceput scopul a fost sa cataram FitzRoy pe ruta Afanasieff. Teo a venit cu idea. Mi-a propus aceasta tura, el avand de mai mult timp in vedere acest varf.

Teo: Obiectivul nostru a fost sa urcam varful Fitzroy pe ruta Affanasieff. Pentru mine era un vis de vreo sase ani, un progres ca alpinist si o aventura pe care mi-o doream dupa ceva vreme in care nu am mai fost la catarat in salbaticie. L-am definit ca prima ascensiune romaneasca a acestei rute, din cunostintele noastre alt conational nu a mai urcat pe Fitzroy pe acest traseu.

Ce ruta ati ales, ce distanta totala a implicat si de ce ati considerat-o potrivita pentru o expeditie independenta?
Petre: Ruta aleasa a fost Afanasieff ( sau Creasta Nord-Vestica). Conform topo aceasta ruta are 1550m verticali cu un grad maxim 6a+. Este considerate una dintre cele mai lungi rute de pe FitzRoy. Dorinta a fost sa il urcam pe o ruta despre care nu stiam sa mai fi fost urcata de romani. Abordarea a fost una alpina: planul nostru a fost sa avem doua bivuacuri pana pe varf, si sa coboram in cea de-a treia zi.
Teo: Ruta Afanasieff are 1550 de metri diferenta de nivel, o apropiere care noua ne-a luat peste noua ore si ne-a purtat peste doua pasuri si doi ghetari avand cam 1700 de metri diferenta de nivel de urcat si vreo 450 de coborat. Practic era ca si cum ai urca la Omu cu echipament de bivuac, de catarare traditionala in teren alpin, echipament de ghetar, mancare, gaz etc. si, ulterior, incepi sa te cateri. Noi asta ne doream, o ascensiune independenta si, in ziua de azi, majoritatea repetarilor rutelor deja existente in sezonul estival (in Patagonia acum e vara) se cam fac independent, in stil alpin. Am considerat ruta potrivita pentru ca aveam incredere, pe baza experientei anterioare, ca ne descurcam, chiar daca pentru ambii insemna un pas mare in fata comparativ cu ce mai realizasem anterior in materie de catarare pe stanca in mediu alpin. Eu aveam in cap aceasta ruta pentru ca anvergura ei implica o provocare mare pentru mine si pentru ca apreciam ca dificultatea tehnica e sub control.

Cum a influentat vremea extrem de schimbatoare din Patagonia strategia voastra si ferestrele de atac?
Petre: Vremea fost primul factor pe care l-am luat in calcul. Planul a fost sa gasim o fereastra e 3 zile consecutive fara precipitatii si fara vant. Prima saptamana am folosit-o sa ne acomodam in zona. Initial am folosit un site recomandat din topo-ul zonei. La sfarsiul primei saptamani am intrat in vorba cu un American si e a elam aflat de un al doilea site care ne-a ajutat foarte mult sa evaluam conditiile meteo, site pe care ne-am bazat pentru ascensiunea pe FitzRoy si alte doua ascensiuni si are n-a dat gres.
Teo: Stiam ca trebuie sa asteptam vremea buna, ne-am luat timp suficient sa pandim o fereastra de vreme buna suficient de lunga, cam cinci saptamani, ne-am inarmat cu rabdare, am invatat cum sa citim prognoza de pe site-uri ceva mai elaborate decat cele populare cu care eram obisnuiti (Petre a devenit specialistul), ieseam la o faleza de vreo 150 de metri de langa El Chalten pe aproape orice vreme si parcurgeam intre unu si trei trasee in majoritatea zilelor cand trebuia sa stam in sat, am facut o recunoastere pe vreme rea catre un varf (Aguja della S), pe care il consideram o incalzire buna, am constientizat ca apropierile in Patagonia sunt mult mai brutale ca orice stiam noi similar in materie de apropiere, am acceptat ca suntem incepatori in zona, am vorbit cu un catarator/ghid local pe care il stiam dinaine si am aplicat sfaturile lui, pentru care ii sunt foarte recunoscator. Cand s-a prefigurat o fereastra care, la limita, ne-a parut suficienta, nu am stat pe ganduri, desi aveam emotii si, cel putin eu, luam in calcul si sa mai urcam ceva mai scurt ca pregatire, Petre a fost si inspirat, si decis, asta facandu-ma sa las in spate orice urma de indoiala.

Care au fost cele mai tehnice portiuni ale traseului si ce nivel de dificultate au avut?
Petre: In topo cruxul traseului este cotat 6a+, si mai sunt zone cotate cu 6a. In discutiile avute cu un ghid local pe care Teo il cunostea am aflat ca vorba in comunitate este ca, de fapt, crux-ul are gradul 6b, dar eu am pus in descrierea traseului ceea ce am gasit in topo. Datorita sau din cauza faptului ca in traseul nostru erau doar cateva regrupari pe ici, pe colo noi nu am nimerit cruxul si nici o alta portiune cotata cu 6a. Ce am cataract a fost mai dificil, a fost o catarare pe fisuri. Imi este greu sa cotez. Ceea ce pot insa spune e ca au fost portiuni cu grad mai mare, pe unele depasindu-le artificial.
Teo: Teoretic nu ar fi trebuit sa fie mai mult de 6b, doar ca, in mod sigur nu prea am reusit sa ne orientam in asa fel incat sa nimerim linia cea mai usoara, uneori din cauza zapezii de pe traseu, alteori din cauza noastra, asa ca e greu de zis. La cum simteam ca orice minut care trece bajbaind ne aduce mai aproape de urmatoarea furtuna, nu am stat pe ganduri si am trecut artificial niste fisuri surplombate. E clar ca nu eram primii, am gasit echipament din care s-au retras altii la tentative anterioare. In alte locuri nu am gasit nicio urma de trecere sau incercare, in schimb am realizat, dupa ce am trecut, pe unde ar fi fost linia din topo. Toate astea ne-au incetint. Ni s-a confirmat ulterior si de catre alti alpinisti ca orientarea este cea mai mare provocare in aceasta ruta. Pentru mine asta a fost cea mai mare dificultate.

Ce tip de echipament tehnic a fost esential pentru a depasi aceste portiuni?
 Petre: Cam-urile. Am avut doua seturi complete cu dublate intre 0.2 si 3 si cate o piesa de 0.0 si 0.1.
Teo: Am folosit frienduri mici si medii, nuci mici si medii. Nu imi amintesc sa fi carat echipament pe care sa nu il fi folosit, in afara de cateva pitoane pentru o eventuala retragere.

A existat un moment in care conditiile meteo sau tehnice v-au obligat sa va adaptati planul initial?
 Petre: Pe coborare, am pornit rapelurile pe ruta Franco-Argentiniana, ruta folosita in mod normal la retrageri. Doar ca intre timp fereastra de vreme buna s-a inchis, am intrat in ceata, vant si ploaie si nu am mai avut vizibilitate. Si, in loc sa ajungem in zona Sud-Estica a muntelui am coborat pe fata sudica. Am gasit cateva statii de rapel facute din protectii mobile si am ajuns jos fara sa fim nevoiti sa lasam in perete echipamentul nostru. Apoi, pentru ca ploua si ne-am udat nu am mai avut posibilitatea sa facem bivuac la lasarea serii si am decis sa mergem toata noaptea pentru a ne mentine calzi. Asa ca a treia noastra zi a fost una de 29 de ore.
Teo: Nu musai conditiile meteo, ci ritmul inaintarii. Desi terenul era friabil, necunoscut si greu de citit, a doua zi am continuat sa ne cataram noaptea, pana am ajuns la locul in care ne propuseseram sa dormim. La retragere, in ultima zi, am continuat sa mergem toata noaptea pana am ajuns in sat la 10 dimineata, dupa 79 de ore, din care am dormit vreo zece. Eram uzi de la ploaia/lapovita care incepuse pe seara si nu voiam sa ne oprim pentru un al treilea bivuac.

Cum ati gestionat efortul fizic pe distante lungi, in combinatie cu sectiuni tehnice solicitante?
Petre: Am venit cu o pregatire fizica foarte buna. Am carat in bagaje doar strictul necesar. Nu a fost nevoie sa caram multa apa deoarece a fost zapada pe care o puteam topi. Am cataract in blocuri de cate 300-350 metri verticali, iar capul a avut un rucsac ceva mai usor decat secundul.
Teo: Pe scurt, greu. Am suferit si am continuat sa urcam. Poate ca alpinismul modern nu mai e de genul "slowly going up while not feeling very good", dar cam asa a iesit. Am acceptat ca doar asa se poate de acasa, dar evident ca atunci cand se implementeaza suferinta e trecerea de la teoretic la practic si nu e deloc comoda.

Care a fost decizia cea mai grea luata pe munte, raportata la vreme sau la dificultatea traseului?
Petre: Nu am avut parte de vreun asemenea moment, sau eu nu am ramas cu un astfel e gand.
Teo: In a treia zi vremea se racise, vantul incepuse sa se intensifice, fulguia un pic, pierdusem timp negasind un pasaj care ar fi trebuit sa aiba 6a+/6b, am facut in schimb doua lungimi grele care m-au obosit si eram cu sufletul strans despre continuare. Stiam ca e vital sa ajungem pe varf si sa coboram in timp util. Sau sa ne retragem cat mai repede pe unde am urcat, ceea ce era foarte laborios. Atunci am simtit pentru a mai multa oara de-a lungul timpului ca nu sunt pregatit sa ma intorc acasa cu povesti despre cat de aproape de varf am ajuns. Si am continuat, desi aparea tot mai multa zapada in fisuri si inca nu eram sigur ca suntem pe unde trebuie.

In ce moment ati simtit ca scopul expeditiei este atins sau, dimpotriva, compromis?
Petre: Cand am revenit la hostel dupa ce urcasem FitzRoy. Asta a fost la sfarsitul celei de-a doua saptamani. Obiectivul mare fusese atins, iar de atunci inainte totul era un bonus.
Teo: Am ajuns la o panta de zapada de unde era evident ca mai sunt doua pasaje mai solicitante si iesim in creasta cu varful. Atunci ne-am relaxat un pic, nestiind cat de complexa este coborarea decat la modul teoretic, in niciun caz ca mare parte va fi pe intuneric. Dar ala a fost momentul cand am realizat ca am reusit.

Privind inapoi, ce lectii legate de planificare, distanta si conditii meteo ati lua cu voi intr-o viitoare expeditie in Patagonia?
Petre: Daca vine vorba de zona FitzRoy-Cero Torre primul lucru este ca echipamentul din topo ar trebui suplimentat cu cel putin un friend cu marimea mai mare decat cel mai mare recomandat. Apoi, mai multa experienta de crack climbing pentru a ma putea bucura mai mult de catarat. Echipamentul cat mai usor deoarece approach-urile sunt lungi si foarte lungi. Cand mergem catre o zona noua sa ne luam ceva mai mult timp pentru a ajunge acolo deoare terenul este complex, iar drumul nu este clar mereu. Am gasit un site meteo care ofera o prognoza foarte ok pentru zone. De asemenea, este foarte util a intelegem cum si daca anumite rute sunt protejate de vant prin expunerea pe care o au: astefel putand folosi la maximum orice posibila fereastra.
Teo: E important sa accepti ca nu ai control absolut, dar ca e bine sa iti faci temele cat de bine poti. Eu nu as mai lua coltari integral de aluminiu, as vrea ca partea frontala sa fie totusi de otel. Cea mai mare lectie este ca se poate. Urmatoarea lectie este ca e al naibii de bine sa ajungi acolo pregatit cat de bine poti fizic, tehnic, psihic. Eu am simtit ca am utilizat resurse si cunostinte dintr-un spectru extrem de larg pe care le-am acumulat in cei aproape treizeci de ani de cand merg pe munte si ma catar. Imi vin acum amimnte determinarea de a continua chiar daca progresul pare invizibil, asa cum e cand urci un munte de opt mii de metri fara oxigen, dar si bagajul de catarare acumulat in peretii din Yosemite, angajamentul asumat cand te apropii de un perete din Alpi unde stii ca vor cadea pietre si trebuie sa te misti foarte rapid, dar si pregatirera fizica de care e nevoie ca sa duci un bagaj necesar pentru o ascensiune in stil alpin in Himalaya. Am fost pregatit teoretic pentru o tura extrem de complexa, practic nu m-a surprins decat realitatea. Lectia stiuta de dinainte este ca e bine sa rezonezi cu partenerul de catarat si ca sa fii deschis si tolerant ajuta. Oricum genul asta de ascensiune este "type 2 fun" (te bucuri dupa ce te dai jos), asa ca vrei sa fii acolo sus cu cineva cu care te accepti reciproc si te intelegi bine.