De unde a plecat dorința ta de a cățăra pe mobile?
S-a întâmplat ca o parte din oamenii de la care am învățat cățărarea să fie, mai mult sau mai puțin, adepți ai stilului (Vlad Popa, Justin Ionescu, Leslie Fucsko etc.). Pe lângă asta, tot timpul mi-au plăcut spațiile largi, deschise; libertatea. Iar capacitatea de a te mișca în siguranță pe teren virgin sau neamenajat, oferă, după părerea mea, libertate maximă în ce privește cățărarea cu sfoară.

Cum ți-ai dezvoltat abilitățile tehnice specifice cățărării trad?
Pe scurt, impunându-mi obiective și exersând temeinic și structurat.

Pe larg, voi lua drept exemplu anul 2017. Prima excursie în Yosemite (2016) m-a ajutat să-mi văd multele carențe în ce privește cățărarea integral pe protecții mobile. Pentru excursia din următorul an, mi-am setat ca obiectiv să învăț cățărarea pe fisuri de degete, mână și pumn și implicit să-mi însușesc deprinderile necesare asigurării eficiente a acestui stil.

Mai exact să pot cățăra confortabil 6b, trad, pe orice tip de stâncă. Așa că, în primăvara lui 2017, ca parte din programul de antrenament de anul acela, am început să cațăr la stâncă preponderent trad. Inițial trasee ușoare, mult sub nivelul meu de escaladă la vedere, apoi trasee din ce în ce mai grele pe măsură ce mă simțeam pregătit. Am luat la rând toate zonele deschise de Laurențiu Anghel în Bulgaria.

Traseele de la Veliko m-au ajutat destul de mult. Inițial a fost jenant de greu: primul 6a pe care l-am încercat la Veliko (Red Head) a durat cam o oră jumate și s-a terminat cu o ieșire disperată prin boscheții din dreapta. Dar cu vizite constante în zonă, primăvara aia am urcat mai toate traseele deschise până atunci. Am exersat și în Peretele Animalelor (din Cheile Râșnoavei), la Vratsa (unde sunt o serie de fisuri solide cu spituri), etc.

Vara am petrecut, cumulat, cam o lună jumate în unele zone faimoase de cățărare pe fisuri, în granit, din Alpi. Am început cu Valle dell Orco, paradis al cățărării pe fisuri, unde am găsit școala ideală de fisuri de mână: Kosterlitz - un bolovan legendar de 8-10m, cu o fisură verticală de mână ce surplombează la început.

Fisura Kosterlitz pare grea la prima încercare, dar un amic american mi-a spus că “it’s an easy 5.10”. Așa că mi-am făcut un obiectiv din a o cățăra și descățăra. Kosterlitz este și un loc bun pentru găsit parteneri. Toată lumea care se află în vale va trece mai devreme sau mai târziu pe aici.

Fessura Kosterlitz (6b)

După două sau trei săptămâni am mers în Envers des Aiguiles (Chamonix), iar la finalul verii, într-o excursie de 10 zile în Italia, la Cadarese (o zonă ideală pentru cățăratul pe fisuri de granit, cu grade de la 5a la 8a, unde, până s-au prins oamenii cum stă treaba cu fisurile în granit, au și spituit vreo 3).

După „dieta” de mai sus, toamna, în Yosemite, m-am distrat mult mai mult decât cu un an înainte.

Ce este diferit la stânca din Coștila față de cele din Italia unde mergi destul de des?
Granitul de calitate este o stâncă solidă, cu fisuri ce tind a fi simetrice, în care e mult mai lesne de plasat frienduri. Pe de altă parte, în funcție de traseu și specificul zonei, fisurile de granit sunt mai mult sau mai puțin îngăduitoare cu cei ce nu cunosc tehnica specifică de chei de fisură.

Astfel, un 6b cum e Kosterlitz e extrem de greu, unii zic imposibil, de cățărat fără chei de mână. Pentru un cățărător obișnuit cu cățărarea pe fețe cu prize cât de mici, dar prize, primul contact cu un traseu de fisură în granit, va fi cel puțin „interesant”.

Se spune, pe la noi, că „stânca din Coștila nu se pretează la mobile” sau „mobilele nu țin în Coștila”. Eu tind să cred că, poate, nu stânca e de vină…

E adevărat, însă, că pe calcar sau conglomerat jocul e mai complex decât pe granit. Chiar și atunci când e de calitate, stânca nu are aceeași duritate, fisurile sunt mai puțin curate, simetrice, „perfecte”.

Dar odată înțelese complexitățile jocului, afirmațiile absolute în genul celor de mai sus nu-și mai găsesc locul. Camele friendurilor ar putea, de exemplu, în cazul unei căderi, chiar și în fisurile curate și aparent solide, să sfărâme mică parte din suprafața rocii. Praful rezultat poate apoi acționa ca un lubrifiant care ar putea determina plasamentul să cedeze.

Sunt însă producători care țin cont de detaliile cățărării pe stâncă mai moale atunci când își creează produsele sau ale căror produse se pretează mai bine decât altele asigurării pe genul ăsta de stâncă (Metolius, Totem, Wild Country, DMM).

Dacă în granit, asigurările active sunt preferate, în conglomerat, asigurările pasive (nuci), sunt indispensabile (exercitând mai puțină forță pe pereții fisurii în cazul unei căderi). Rămâne la latitudinea fiecăruia să decidă care este cea mai bună soluție în funcție de situație. De unde și frumusețea jocului.

De unde a venit ideea de a deschide un traseu de trad in Coștila și de ce dintr-o singură intrare?
Sunt de părere că, mai ales într-un mediu alpin, stilul în care o linie a fost urcată, pentru prima dată, este mai important decât „calitatea” fizică a traseului rezultat.

Ideea nu mi-a venit mie, eu doar am preluat-o. Putem lua ca exemplu primul traseu de perete din România, Furcile. A fost deschis cu asigurările mobile ale epocii (pitoane), dintr-o singură intrare, iar în urmă a rămas doar linia imaginată de premieriști. Și asta în perioada interbelică, cu sfori de cânepă, carabiniere de oțel, pitoane manufacturare și încălțări improvizate.

Ținând cont de universul de informație și echipament de care dispunem azi, nu mă pot abține din a mă întreba ce ne împiedică să nu evoluăm într-un stil cel puțin la fel de bun și în prezent, măcar în anumite trasee.

Cu toate astea, mi-e clar că, dacă scopul e un traseu cu cățărare pe fețe curate și compacte, este nevoie și de compromisuri (ex. Galiani, Exordium Ex Abrupto, Sărutul Pământului etc.).

Alt motiv pentru care am ales stilul ăsta a fost că simțeam că mă aflu într-un vârf de formă și urma să iau o pauză de două săptămâni de la cățărat. Așa că aveam la dispoziție doar două sau trei zile să urc linia. Un stil minimal, curat, combinat cu cățărare liberă, era cea mai bună alternativă pentru a finaliza proiectul în perioada respectivă.

ALTE ARTICOLE