Soarele strălucea pe spatele şopârlei ca pe apă. De fiecare dată când mă întindeam după ea, săgeta, rapid ca un peştişor, mai sus pe pietre, peste dâmburi şi prin umbrele răcoroase ale micilor crăpături. Aveam şase sau şapte ani. Întotdeauna mi-a plăcut să privesc animale mici, dar şopârla, pur şi simplu, mă lăsa cu gura căscată. Acum s-a îndepărtat de mine. Am atins stânca şi îmi doream ca mâinile şi picioarele să rămână lipite de granit la fel ca acea mică creatură, iar apoi, fără să mă gândesc , am început să mă caţăr după ea în sus pe stâncă. Din când în când, şopârla se oprea ca şi cum ar fi vrut să mă atragă.

Piciorul mi-a alunecat puţin pe o piatră şi m-am uitat în jos. În hăul de sub mine totul devenise mult mai mic. Nu mai era nimeni prin preajmă. Am început să tremur. Şopârla dispăruse. Parcă s-a înnorat brusc. Mi-am relaxat lent priza strânsă de deasupra şi mi-am dus degetele tremurânde către cea de sub ea. Apoi şi cealaltă mână, apoi un picior, făcând mişcările invers. Acelaşi teren peste care am trecut, hipnotizat de mişcările şopârlei, a devenit mai abrupt, iar prizele mai dificil de găsit.

Când am pus picioarele pe pământ, m-am dus pe spate, lumea orizontală nemaifiindu-mi familiară. M-am calmat şi mi-am imaginat şopârla sus pe stâncă, privindu-mă cu corpul ei foarte rapid.

Ani întregi a fermentat în mine amintirea aceea de frumuseţe şi teamă până când mi-am dat seama că nu era vorba de şopârlă. Voiam să prind ceva şi mai greu de prins: voiam să găsesc limitele imaginaţiei mele.

Yosemite, anii ’60
Aveam 17 ani şi nici măcar n-aveam papuci de căţărat. Pereţii se ridicau şi creşteau deasupra pădurilor în valuri de granit imense. Aşteptarea mă ameţea. În mod inevitabil, căutarea mea m-a adus în Yosemite. În anii ’60 era centrul căţăratului la liber în America, o comunitate mică şi oarecum inchisă. Pe atunci nu exista un ghid al văii. Informaţiile despre trasee se transmiteau din gură în gură şi era nevoie de timp pentru a accepta o figură nouă. Dar călătorind aşa cum am făcut-o eu, tatăl meu fiind pilot în armată, eram obişnuit să fiu puştiul cel nou. 

Stăteam pe la locurile de campare ale căţărătorilor, îi ascultam cum vorbesc despre trasee, îi urmam la baza traseelor. Ocazional mai eram invitat să merg la bouldering. Când m-am întors acasă la San Jose, o săptămână mai târziu, am lucrat la curăţat găinaţ de pui şi am strâns destui bani ca să-mi iau nişte pantofi. Am strâns nişte prieteni din liceu cu care să mă caţăr pe nişte stânci din zonă şi să-mi exersez tehnicile în coardă.

Iarna urmatoare, înapoi în Yosemite, toată lumea vorbea de Peretele Diedrului (Dihedral Wall). Doi tipi, relativ outsideri, Ed Cooper din Seattle şi Jim Baldwin din British Columbia, împreună cu mai consacratul Glen Denny din zonă, băteau a treia mare rută pe El Cap, iar pe unii căţărători din vale precum Royal Robbins îi enerva această tactică de asediu a lor. Căţăratul rapid şi eficient, cu corzi fixe folosite cât mai puţin posibil, devenise un nou ideal. Pe cât de mult le plăcea băutura, iar lui Jim Baldwin obscenităţile, abordarea acestuia părea un pas înapoi.


"Hei, Jim," m-a strigat odată Baldwin când am apărut la camping. Vocea lui groasă şi dură venea din spatele bărbii lui dese,  iar ochii îi străluceau ameninţători în spatele unor ochelari mari. "Când te-ai întors?" Era prima dată când un rezident al Văii mi se adresa pe nume.

În primăvara următoare am mers cu mai mulţi căţărători la baza Coloanei Washington pentru a căra trupul lui Jim după ce acesta a făcut un rapel până ce a ieşit de pe coardă şi a căzut mai multe sute de metri pe grohotiş. De pe chipurile încordate şi ochii roşii ai căţărătorilor din jurul meu, în timp ce-l ridicam, a răzbit un sentiment puternic de fraternitate. Apoi, de fiecare dată când rapelam mă gândeam la Jim. Mi-am jurat că n-o să-mi slăbesc niciodată atenţia şi o să mă bazez întotdeauna pe mine.

Jim Bridwell in Camp 4, ca. 1964, when finding a partner was still hard for him. Forty years later Bridwell is credited with nearly eighty first ascents in the Valley; he also helped found the Search and Rescue Team in 1967 and introduced the "a, b, c, d" subgrading of the Yosemite Decimal System.
[Photo] Glen Denny

"Te caţeri la liber?" a strigat Layton Kor la mine. Layton nu credea in pierderea timpului.

"Da" i-am răspuns.

"Nenorocitule mic," mi-a spus el râzând. Layton era plin de energie pozitivă sănătoasă şi se plimba prin camping împărtăşindu-şi ideile, spunea bancuri porcoase, glume proaste, devora mâncare, alerga după femei, făcea traseu după traseu, perete după perete (inclusiv a patra rută pe El Capitan, West Buttress, în 1963, împreună cu Steve Roper) până a rămas fără parteneri, apoi căţărându-se cu cine apuca, chiar şi cu mine.

Când am făcut cu el Rixon’s Pinnacle în partea vestică extremă, a bătut asigurările foarte intimidant. 1,95 m între ele, a spus el pe un ton foarte serios. Acesta e un traseu înfricoşător, iar înălţimea face o diferenţă importantă. În ziua aceea am reuşit primul meu traseu cu el pe partea stângă a Folly. Aproape de vârf, o crăpătură se transforma într-un horn, iar Layton, care avea pieptul mare, s-a uitat la constituţia mea slăbănoagă şi mi s-a adresat cu o voce resemnată… "Nu vrei să faci tu asta ?" Abia aşteptam o asemenea ocazie.

M-am urcat rapid mândru că de data asta nu i-am mai curăţat doar pitoanele. Layton a fost primul meu mentor şi m-a învăţat valoarea vitezei. Era un căţărător care se axa pe terminarea căţărării, iar pentru Layton orice era permis – se trăgea de bucle, călca pe pitoane, orice te ajuta să te mişti mai rapid. După ani de zile, pe munte, am preţuit acea lecţie.

 Layton nu era singurul care a început să mă invite la căţărat. În acea vară, în 1964, am fost, în sfârşit, acceptat în cercul elitei, unde o garderoba elegantă compusă din pantalnoi bakers (50 de cenţi) şi o cămaşă albă (35 de cenţi) cumpărată de la un magazin Merced second-hand reprezentau codul vestimentar nescris. Oricând aveam ocazia să mă duc împreună cu căţărători tari precum Kor, Chuck Pratt şi Frank Sacherer încercam să învâţ orice.

M-am simţit foarte norocos când Frank m-a rugat să urcăm pe North Buttress din Middle Cathedral, un vechi traseu de artificial al lui Harding. Frank eram mai selectiv decât Layton în ceea ce priveşte partenerii lui, iar acum aveam şansa să mă alătur elitei căţărării libere moderne. Seară de seară părea că Sacherer, acest tânăr de 24 ani pistruiat şi aspru, ajungea în Camp 4 ca să încânte audienţa cu ultimele sale reuşite la liber pe trasee de artificial sau cu ascensiuni într-o singură zi, fapte vizionare care păreau imposibile celor mai buni căţărători din acele vremuri.

Dar dacă Layton îşi extenua partenerii, Frank îi îngrozea: spunea că Eric Beck şi Steve Roper sunt nişte "papă-lapte" în diverse ocazii. Beck l-a rugat să pună un piton pe măsură ce Sacherer se căţăra, fără protecţie, mult deasupra regruparii, iar Roper s-a retras dintr-o căţărare in care trebuia sa parcurga 20 m deasupra ultimei asigurari pe Crack of Doom.

În curând am înţeles şi eu ce însemna să-i fii partener. La baza lui North Buttress m-a cântărit din priviri. "Nu ştiu dacă poţi face asta, dar o să aflăm imediat." Apoi s-a apucat să se caţere imediat fără să fie legat în coardă. Am catarat după el, cu grijă, până am ajuns la primul pas artificial, unde mi-a dat voie să mă leg in coarda. Ne-am dezlegat din nou pe măsură ce lungimile de coardă deveneau mai uşoare în apropierea vârfului. "Să nu cazi aici" m-a avertizat Frank "pentru că dacă o vei nu o sa aud cand ajungi jos."

Am percurs cele patru lungimi de arficial de pe North Buttress în cinci ore şi jumătate si trei lungimi de gradul 5.10, cel mai mare la acea dată. Probabil că i-am fost pe plac, pentru că am făcut apoi a doua ascensiune la liber a Crack of Doom împreună. "Eşti cel mai bun partener pe care l-am avut vara asta" mi-a zis. Am fost flatat şi inspirat: aceste valori periculoase mi-au animat căţărarea pentru anii care vor urma. Când Steve Roper a plecat în Europa, m-a informat că "probabil o să mori până mă voi întoarce."

Părea că Frank trebuie doar să-şi imagineze ceva sălbatic, iar asta se şi adeverea. "Vreau să fac The Nose într-o zi" a spus el într-o seară în Camp 4. Dacă ar fi spus-o oricine altcineva, toţi rezidenţii ar fi râs. În schimb, am ascultat uimiţi în tăcere în timp ce Frank ne explica faptul că dacă făcea Stovelegs Cracks la liber, restul putea fi făcut în mai puţin de 24 de ore. În 1964 m-a luat cu el într-o recunoaştere a acelui traseu, iar un an mai târziu, când a plecat să-şi continue cariera de fizician, aveam impresia că şi-a lăsat moştenire viziunea, ca de altfel şi Valea, generaţiei mele.

ALTE ARTICOLE

Şi ce testament… Perioada hippie şi revoluţia căţărării la liber erau amândouă în plină desfăşurare. La Camp 4 furam electricitatea Parcului trăgând un cablu electric de la băi la cortul meu arăbesc, unde aproape încontinuu petreceam cu muzica lui Jimi Hendrix, a lui Bob Dylan şi ale celor de la Rolling Stones.  În schimbul organizării primei patrule oficiale de salvare, rangerii mă lăsau pe mine şi pe prietenii mei să stăm pe gratis, iar pentru moment ne lăsau în pace.

Yvon Chouniard a început să prelucreze nuci, iar alpiniştii au început să facă trasee fără pitoane, în timp ce talentaţii căţărători la liber ridicau ştacheta şi mai sus cu 5.10a, b, c şi d, culminând la final cu incredibilul 5.11. Puriştii precum Royal Robbins şi Henry Barber au perfecţionat un set de reguli etice în care prima respectul faţă de stâncă şi de propriile ei caracteristici. Ray Jardine, pe de altă parte, a introdus cătărarea manşă şi a reuşit un 5.12, pe lângă primele modele de Frienduri, creând astfel posibilitatea unor trasee tot mai dificile.

Deşi m-am alăturat lui Barber pentru a reuşi a doua căţărare la liber a traseului New Dimensions, primul 5.11 din Vale, mi-am perfecţionat şi tehnicile de căţărare artificiala, care erau în continuare necesare pentru căţăratul în pereţi mari. El Capitan şi The Nose rămâneau ţelurile mele.

Când te uiţi prima dată la un perete înalt, imensitatea stâncii te apasă pur şi simplu, dar odată ce părăseşti pământul şi ajungi îndeajuns de sus începe să se simtă din ce în ce mai uşor, ca şi cum, odată cu schimbarea perspectivei, legile gravitaţiei se pot schimba. În 1969, când eu şi Kim Schmitz ne plimbam cu binoclul pe la baza lui El Capitan, ne chinuiam să vedem făgaşele şi crăpăturile din acest monolit imens punându-ne la muncă imaginaţia pentru a le transforma în trasee ce puteau fi create fără prea multe foraje. În prima treime de jos a peretelui părea mai neted, dar la o privire mai atentă apăreau o serie de arcade.

Kim era mai tânăr decât mine şi puţin mai tăcut, dar împărtăşeam aceeaşi ambiţie. Pe atunci existau doar câteva trasee pe El Cap. Toate primele ascensiuni ale lor au fost realizate de către căţărători celebri. Ca şi mine, Kim era un relativ novice în Vale – a învăţat tehnicile de căţărare artificiala în Smith Rocks (care în zilele de dinaintea căţăratului sportiv era cunoscut pentru căţărarea artificiala). Nu simţeam doar greutatea imensei stânci, ci şi ale numele predecesorilor noştri: Harding, Robbins, Kor, Frost.

Am intrat in perete timoraţi, folosind bucle mici din chingi pe care le-am învelit pe plăcuţe, vârfuri de pitoane Lepper Z nou dezvoltate care abia îmi ţineau greutatea, iar când nu găseam nimic altceva, pe dibluri din aluminiu pe care le băteam cu ciocanul în găuri. Cea mai mică alunecare îl panica pe Kim. L-am auzit o dată strigând, dar mi-am dat apoi seama că nu are nimic în afară de nişte frecare cu coarda care i-a făcut hamul să îl taie la brâu.

Dar în hamacurile noastre mexicane de plajă, atârnate între două ancore, ne întindeam şi savuram apusul de octombrie băgând la cap cunoştinţele dobândite după traversarea unei  mari porţiuni de perete, cu numai 40 de ancore şi dibluri – până când norii cumulus strălucitori se transformau din frumoşi în ameninţători. Vântul ne bătea în perete rupându-ne hamacurile. În acea perioadă scurtă a venit iarna. În dimineaţa următoare am rapelat până jos cu spiritele distruse. Am lăsat în urmă 7,5 l de apă în punctul cel mai înalt – un semn că aveam de gând să ne întoarcem.

Apa s-a stricat. În vara şi toamna următoare, căldura ne-a ţinut dezamăgitor la sol în timp ce alţi căţărători ne încercau traseul. În sfârşit, în următoarea primăvară, cu braţul încă slăbit după un accident la schi, m-am săturat să-l aştept să se vindece, iar eu şi Kim am depăşit cel mai înalt punct al unei alte echipe. Au lăsat în urmă o piesă de echipament neobişnuită: o undiţă cu un cârlig pe care o foloseau pentru a trece de pasajele dificile la ancorele de deasupra lor. M-am decis că nu o să las tehnologia să stea între mine şi experienţa mea directă pe perete.

În timpul rămas pentru a termina traseul, am simţit cu adevărat întreaga forţă a elementelor: o picătură de ploaie se transforma într-o cascadă şi ne umplea cortul Bat cu 10 cm de apă. Apoi s-a transformat în fulgi de zăpadă gingantici şi atât de reci încât mâinile mi s-au învineţit şi s-au umflat obligându-ne să coborâm din nou.

La sfârşitul lunii iunie, când vremea s-a îmbunătăţit din nou, am ajuns din nou la ceea ce numeam noi Coral Corner: nişte formaţiuni calcaroase care ne sfârtecau degetele şi  îmbrăcămintea. Viermii se perindau pe stâncă dând impresia că aceasta din urmă a înviat.

O ultima lungime, 5.9 A1, m-a provocat la maxim, fiecare plasament largindu-se sau iesind. Sacul nostru de echipament a pendulat şi a rămas prins într-un tavan la 20 m spre dreapta traseului. Cu nişte înjurături sănătoase i-am dat drumul, am traversat către West Buttress şi am ieşit sus.

Sentimentul greutăţii ridicate; in următoarele ascensiuni ne-am mişcat mai repede şi mai puţin incărcaţi. Am denumit traseul nostru Aqarian Wall, realizat în timpul "erei lui Aquarius". 

Robbins a susţinut că ce am căţărat noi nu a fost tocmai un perete, dar cine era el să ne spună cum să botezăm traseul nostru? Deşi îl admiram, ca de altfel şi standardele lui, începeam să simţim că era rândul generaţiei noastre să le îmbunătăţească. Dacă şi-a botezat traseele lui ca fiind "pereţi", noi de ce n-am putea?

Luna plină a luminat partea sudică din El Capitan: umbre argintii, gri şi negre se ondulau în sus vreo mie de metri până la cer. La ora 04:00 am început la lumina frontalelor urcând cu ajutorul luminii lunii şi a memoriei – am repetat deja primele patru lungimi şi ştiam pe de rost fiecare mişcare şi fiecare plasament al nucilor sau al ancorelor. Aveam cu noi trei corzi de 9 mm de o vârstă şi o condiţie incertă, 25 de nuci, 25 de pitoane şi 6 l de apă.

Trecuseră 11 ani de când Frank mi-a dat pentru prima dată ideea şi opt ani de când am făcut la liber traseul Stoveleg cu Jim Stanton. Între timp, am fost prea prins cu proiectele mele de prime ascensiuni pentru a mă mai întoarce. Dar în acea primăvară am început să simt atracţia alpinismului.

Am citit un articol al lui Chouniard în care descria Yosemite ca neavând un sfârşit în sine, ci ca pe un antrenament pentru pereţii mari din lanţurile muntoase înalte ale Asiei, unde se regăsea viitorul alpinismului. Cam prin aceeaşi perioadă, Frost m-a convins că dificultatea tehnică pură nu era îndeajuns. Trebuia să mai existe un motiv pentru căţărat, un nivel de implicare şi de aventură care să facă din asta o experienţă spirituală. În timp ce căţărătorii precum Robbins păreau că merg prea departe şi făceau din sport o cvasi-religie, eram curios şi aprofundam, ca de altfel mulţi din generaţia mea, budhismul şi hinduismul.

Nu voiam să fiu doar un simplu căţărător. Munţii înalţi păreau că oferă ceva mai mult şi simţeam că viteza reprezenta siguranţă acolo sus. Cu o lună în urmă, în timp ce Bill Westbay, Jay Fiske, Fred East şi cu mine am terminat deschiderea peretelui Pacific Ocean, probabil cea mai grea căţărare artificiala din lume la ora aceea, mi-am dat seama că pentru a reuşi în pereţii înalţi trebuia să pot folosi căţărarea artificiala în secţiuni pe care nu le puteam face la liber. Am devenit încrezător că sunt îndeajuns de răbdător, priceput şi creativ pentru a trece peste orice obstacol.

Am început să mă gândesc la Cerro Torre din Patagonia. The Nose într-o zi ar fi o bună pregătire. Am petrecut mult timp la barul Mountain Room pentru a-mi găsi partenerii potriviţi. Tot mai mulţi căţărători veneau acum în Vale şi aveam de unde alege. Un candidat care promitea era John "Largo" Long, pe care Jim Donini mi l-a prezentat în 1970, când John a ajuns în Vale ca un tânăr căţărător obraznic, naiv şi cu o listă ambiţioasă.

John mi-a spus că a auzit că am făcut serii de câte o sută de tracţiuni, am rupt trei cărţi de telefoane în jumătate odată şi am tras un semn de stop din ciment ca să-l arunc spre o maşină care nu a vrut să mă ia la autostop. M-am amuzat copios în legătură cu aceste mituri, dar secondându-l pe John la primul lui offwidth am fost impresionat de determinarea lui şi am devenit parteneri de încredere. Ştiam că puterea lui şi mâinile lui mari ar fi perfecte pentru offwidth-urile mari din segmentele situate între Sickle Ledge şi Boot Flake.

L-am mai recrutat şi pe Billz Westbay, un căţărător din Colorado priceput la alternarea între căţăratul artificial şi cel la liber. Billy a fost de acord să se ocupe de partea mediană a traseului, care era o combinaţie între aceste două stiluri. În sfârşit, mi-am dat seama că vom fi toţi prea obosiţi pentru a căţăra la liber când vom ajunge la Camp 5, iar dat fiind faptul că am lucrat să-mi îmbunătăţesc tehnica de pitonare în ultimii ani eram alegerea evidentă pentru ultimele lungimi până în vârf.

Am dezvoltat un sistem în care am conduce în "blocuri": liderul cara o coardă şi mergea cap pe alta. Al doilea om strângea echipamentul, în timp ce al treilea urca la blocatoare cât mai repede pe coarda liberă trăgând o altă coardă. Când al treilea ajungea la locul de asigurare, schimba capetele corzilor cu liderul, care pleca mai apoi în următoarea lungime. În teorie, acest sistem permitea liderului suficient timp cât să poată fuma o ţigară şi să aprindă o alta pentru următorul care asigura. Cu 34 de lungimi de coardă în faţa noastră, ne-am raţionalizat câte un pachet şi jumătate de fiecare. Aveam de alergat pe verticală în timpul solstiţiului de vară, cea mai lungă zi din an.

La scurt timp după ce am început, am aflat că un alt grup a plănuit să fie pe acelaşi traseu cu noi. Îngrijoraţi că am putea sta blocaţi în spatele lor şi să pierdem timp, John s-a dus la ei în camping. "Aţi face bine să vă daţi la o parte din drum şi să ne lăsaţi să trecem" a spus el. "Altfel..." Era diplomaţia la care să te aştepţi din partea lui Largo.

Bridwell and John Long, joking around on their fifteen-hour 1975 Nose-in-a-day climb. Frank Sacherer had suggested the project in the mid-1960s, but it took a decade for Bridwell, Long and Billy Westbay to bring it to fruition.
[Photo] Billy Westbay

Ora 06:15: cei doi căţărători pe care a încercat John să-i sperie făceau bivuac în vârf la Dolt Tower. S-au trezit să ne vadă căţărand in pantalonii noştri cusuţi dublu de culoare roz-purpuriu şi cămăşile cu motive africane – încercarea noastră ironică de a defini o uniformă avantgardistă în Yosemite. Trebuie să fi fost o apariţie ciudată: deja schimbaţi, gâfâind, cu ochii ameninţători. Am lăsat două nuci în urmă uitându-le într-o zona umbrită. Am fost atât de absorbit de căţărarea rapidă încât nici n-am observat răsăritul. Abia am resimţit temperatura crescândă, mi-am dat jos puloverul şi l-am aruncat în gol.

"Unde ţi-e sacul de provizii ?" a întrebat unul dintre ei uitându-se în jur cu ochii sticloşi. I-am arătat rucsăcelul din spatele meu.

John s-a antrenat din greu pentru această căţărare. Deşi căţărarea la liber a acelei porţiuni a devenit obişnuită până atunci, trecerea lui scurtă de la căţăratul sigur în favoarea celui rapid ne-a uimit.

În scurt timp a ajuns să se caţere spre Boot Flake, patru lungimi mai sus, a 13-a lungime condusa de el.

Muşchii mei începuseră să aibă crampe de la ritmul susţinut. Fără pauze, totuşi, John a lăsat ultima ancoră şi a intrat direct intr-o bavareza sustinuta. Nici Billy şi nici eu nu am realizat că şi braţele lui John aveau crampe până când cheile de mână au început să-i alunece. Cu mâna liberă tremurandu-i de efort, a băgat o nucă în crăpătură şi a asigurat-o, la fix cât să evite o cădere de 25 m.

Billy a trecut în faţă. A reuşit pendularea King Swing din prima încercare şi a intrat apoi în nişte secvenţe dubioase, reminiscenţe ale unor stânci de la el din Colorado. Lungimile au trecut mai departe, iar la ora 13:30 am luat o pauză de cinci minute la Camp 4. Terminarea în 24 de ore părea acum sigură.

La secţiunea Great Roof l-am coborât pe John şi l-am trecut peste până când coarda s-a întins până la locul în care Billy făcea asigurarea, la vreo 15 m spre dreapta. Când i-am dat drumul, coarda s-a înfăşurat pe un colţ de stâncă. John a urlat în timp ce coarda se întindea la maxim. A tras de ea, muşchii braţelor ajungând la dimensiuni herculeane. Colţul s-a rupt şi s-a ridicat în aer. Faptul că cineva ar putea scoate un indicator de stop din ciment nu mai părea la fel de amuzant.

Ora 15:00 – Camp 5 şi rândul meu. Anul trecut am participat la o salvare în aceste lungimi înalte, iar atunci a fost montat echipament fix. Cineva l-a îndepărtat pe tot de atunci, acest efort încetinindu-ne în mod considerabil.

Am urcat cât am putut de repede combinând căţăratul artificial cu cel la liber, balansările, viteza şi atenţia.

"Mai repede, omule ! Trebuie să ajungem jos până să se închidă barul" mi-a strigat John, iar eu am combinat două lungimi într-una. O coardă s-a blocat într-o crăpătură, dar John a scos-o. Am scăpat un anou, dar Billy l-a prins din zbor ca la basebal.

La ultima ancoră înainte de vârf metalul a ruginit mai mult de la ultima dată când am ajuns acolo, cu şapte ani înainte. M-am întrebat cât va mai rezista acest monument al stăruinţei lui Warren Harding.

Ora 19:00. Am stat puţin în vârf. Îmi amintesc vag un cer auriu cu smog. Apoi John ne-a amintit că mai aveam doar câteva ore până când se închide, aşa că am început să alergăm la vale pe East Ledges.

Când am atins pământul, noaptea a coborât, iar luna a luminat încă o dată marele bolovan. Papucii mei s-au umplut cu pietriş la coborâre, dar n-am vrut să mă opresc. Am şchiopătat până la maşină. N-am mai putut purta pantofi în următoarele trei zile.

Prietenii au pus un băiat pe drum care a strigat "S-au întors !" şi a fugit înaintea noastră la bar. Am fost aşteptaţi la intrare cu mai multe băuturi decât puteam ţine. Dar cea mai tare amintire a fost a doua zi, când Warren Harding, omul care a reuşit prima ascensiunea a The Nose, m-a felicitat înfocat. I-am mulţumit, apoi am şchiopătat spre cafenea pentru a fura nişte cafea.

"Cred că-i ca o creastă/Trebuie să te caţeri până-n vârf/Plutind într-o mare de visuri/Singurul lucru pe care-l poţi vedea/E priveliştea de deasupra norilor." Am luat acest nume de pe albumul Electric Light Orchestra şi i-am ales linia cu ajutorul unui telescop Questar pe care l-am împrumutat de la Serviciul Parcului. Discutam în fiecare dimineaţă visurile despre perete care ne-au fost influenţate parţial de către muzică sau de alte influenţe.

Credeam în visele profetice. Odată am visat că am căzut de pe o stâncă şi că-mi întind braţele ca o rândunică imensă. Când am văzut aceeaşi stâncă, treaz fiind, pe peretele P.O., puteţi fi siguri că am avut grijă.

Dale Bard, Dave Diegelman şi cu mine exploram marginile percepţiei noastre şi standardele pentru pereţii înalţi.

Pe parcurs am avut o competiţie să vedem dacă putem face mai puţin de 40 de găuri pe traseu. Nouă lungimi aveau gradul A5.

Trecând peste mici formaţiuni, pe măsură ce pertele părea că se ondulează sub mine şi creează un miraj în căldura verii, a trebuit să-mi controlez frica şi să nu-mi încerc prea mult asigurările care abia îmi puteau susţine greutatea. Am încercat să ascult stânca şi pitoanele, să-mi folosesc auzul mai mult decât celelalte simţuri. Am dezvoltat un ritm de semi-nevăzător: călcam pe ceva, priveam în jos, apoi mă uitam în sus, vedeam ce se întâmplă, urcam, mai puneam ceva, tot aşa, călărind valurile de sunet, mişcare şi concentrare către vârf.

Spre sfârşit nu am mai pus ancore pe nicio lungime, cu excepţia unui rapel, unde am avut şase RURP-uri pe post de ancore: Dale nu voia să urce dacă nu puneam o ancoră - asta enervându-mă, chiar dacă era de înţeles. În total, am făcut numai 39 de găuri. În zilele noastre sunt aproape 200.

Din vârful peretului, orice părea acum posibil. Dacă îţi puteai imagina un traseu, eu îl puteam căţăra. Căţăratul a devenit o cauză pentru care merita să trăiesc - un mod prin care îmi dovedeam libertatea în gândire.


Dave Diegelman starting the Hook or Book pitch (A5) on the first ascent of Sea of Dreams (VI 5.9 A5) in 1978. The route included nine A5 pitches; Bridwell recalls using his hearing more than other senses on the route, "riding the waves of sound and movement and concentration" to the top.
[Photo] Jim Bridwell

Cerro Torre: 3-4 ianuarie 1979
În cele mai haotice coşmaruri ai crea Cerro Torre: un turn rece şi singuratic, sus deasupra gheţarului, cu furtuni care pot dura până la 30 de zile, vânturi de peste 160 km/h şi formaţiuni din gheaţă de peste 30 m înălţime. Era un loc care întindea la cote inimaginabile limitele imaginaţiei mele.

M-am pregătit pentru succes cu aproape orice preţ. Când echipa aleasă de către mine cu grijă formată din Mike Graham şi John Bachar, doi dintre cei mai tari căţărători din acele vremuri, a renunţat, am vorbit cu un autostopist american, Steve Brewer, ca să mă însoţească în încercarea în stil alpin de a urca pe traseul Compressor. Căţărându-ne rapid eram ţinte în mişcare pentru căderile de gheaţă şi pentru vreme. Am luat minimul de haine (jachetă, pantaloni, saci de dormit), mâncare (terci de ovăz, zahăr, supă), echipament (25 de pitoane şi nuci, 25 de carabiniere, şase pitoane de gheaţă, un kit mic de spituri, două corzi de 9 mm) şi patru noi Friend-uri create de către Ray Jardine.

Steve avea un fel al lui de-a sta cu gura căscată, lucru care m-ar fi putut preveni cu privire la anumite particularităţi ale caracterului său. Cea mai încăpăţânată persoană pe care am întâlnit-o vreodată, refuza să lungească anourile de la blocator ca să mai crească viteza.

"Nu," a zis. "Am deprinderile mele şi funcţionează pentru mine."

Dar o vară în Peru l-a făcut să devină un bun căţărător la gheaţă, el conducând traseele joase pe gheaţă şi plasând un şurub la fiecare 45 m cu mine în urma lui. Mergeam eu cap de fiecare dată când lungimile erau pe stâncă, mixte sau solitare. Uneori trebuia să mă caţăr în offwidths fără asigurare, suprafaţa interioară fiind plină de gheaţă. Când ne-am odihnit sub tavan, gheaţa a venit către noi. Ne-am lipit de perete până când a trecut valul, iar în urechi nu-mi auzeam decât bătăile inimii. Cristalele pluteau prin cerul albastru ca nişte steluţe.

Mai multă gheaţă stătea agăţată deasupra noastră. Nu aveam cum să ştim când o să plece. Am urcat pe horn. După ce am tăiat o diagonală lungă pe ancore, acea lumină de seară a făcut ca peisajul din jurul nostru să prindă nişte culori mai calde de roşu şi auriu.

Am urcat 1.066 m, mai mult decât a reuşit oricine într-o zi pe Cerro Torre. În seara aceea am tăiat o treaptă în gheaţă şi am făcut un bivuac printre turnurile de gheaţă. Lumina stelelor aprindea aceste formaţiuni sticloase suprarealiste. Mă trezeam periodic pentru a verifica cerul. Vântul dinspre vest aducea acum semne de furtună. Nu aveam corzi fixe, saci de bivuac, ci numai două corzi şi mâncare cât pentru un bivuac.

Când vântul s-a transformat în vuiet, am început să ne luăm la întrecere cu furtuna trecând pe lângă corzi şi echipamente care atestau retragerile anterioare. Aproape de vârf a trebuit să sparg între 15-30 cm de gheaţă pentru a putea ajunge la ancore. Norii se strânseseră deasupra noastră.

A apărut compresorul lui Maestri, o maşinărie urâtă de vreo 136 kg, iar eu m-am minunat de efortul necesar pentru a-l urca pe această minunată turlă. Şapte dibluri rupte erau în sus şi spre dreapta către 25 m de granit aproape curat. Am luat-o spre stânga cu ajutorul pitoanelor pentru fisuri subţiri, a asigurărilor mobile, iar unde găseam o crăpătură puneam ancore din aluminiu în găuri făcute manual. În sfârşit, am tăiat o scobitură într-o crăpătură din gheaţă şi am pus un Friend. Spre surpriza mea, a ţinut. Am traversat spre stânga, am urcat la liber, cu picioarele la aderenţă şi pioletul în gheaţa de deasupra, iar apoi am tras de zăpada de pe vârf.

Steve m-a urmat şi el îndeaproape şi am dat noroc, ne-am îmbrăţişat şi am plecat imediat de acolo. Vântul bătea cu 100 km/h şi ne ridica când rapelam peste aceiaşi stâlpi de gheaţă care ne-au ameninţat la urcare. Din bivuacul nostru am văzut rafale care săgetau peste cerul purpuriu închis.

Dimineaţa a adus şi mai mult vânt şi o lume ascunsă în alb. Gheţarul era doar o pală licărire sub noi, printre norii care se învârteau. La coborâre, strângeam ancorele cu aceeaşi teamă şi am avut un deja vu necruţător. O panică bruscă: bucla ciocanului s-a rupt şi aveam impresia că mă văd căzând, ciudat, ca o figură stilizată pe zăpadă. Apoi, brusc, am ajuns la sfârşitul corzii, iar aceasta părea că se întinde la nesfârşit (şi am avut timp pentru o mie de gânduri referitoare la soţia mea, Peggy, la Coasta de Est, servind micul-dejun la McDonalds pentru a-mi putea plăti aventura şi Dumnezeu ştie că nu-i plac dimineţile şi o să-mi văd copilul nenăscut şi voi cădea până jos şi asta a simţit Jim Baldwin şi de ce urlu când ştiu că nu-mi face bine, de ce nu pot să tac şi să cad) până când coarda s-a întins şi am sărit din nou în sus.

Bridwell on the summit of Cerro Torre, January 4, 1979, after making the second ascent of the Compressor Route. It was the route’s first alpine-style and first integral ascent (Cesare Maestri’s team stopped below the summit mushroom). Bridwell would take a 150-foot fall on the descent, breaking ribs and chipping an elbow.
Steve Brewer/ Jim Bridwell collection

"Sunt OK !" am strigat în sus. "Am alunecat puţin."

Am căzut vreo 45 m, mi-am rupt coastele, mi-am rupt un cot şi mi-am făcut o vânătaie pe coapsă. M-am căţărat ca să iau tensiunea din coardă, m-am prins de nişte prize micuţe de gheaţă aşteptându-l pe Steve, după care am început să coborâm din nou în mai mult frig şi mai multă durere.

"Muy rapido, muy rapido," au strigat italienii când am ajuns la ei în camping. Pe jumătate glumind, le-am spus că ne-am mişcat rapid din cauză că ne era frică. Încălziţi de supa şi ceaiul cu rom făcut de ei, am simţit cum durerea se transformă în satisfacţie: viziunea mea sălbatică şi puţin probabilă prinsese, întradevăr, contur.

Înapoi în Yosemite am învăţat să văd trasee pe unde, la prima vedere, părea o rocă fără prize, iar apoi să le urmăresc. Pe Zenyatta Mondatta, neconectate, prize abia perceptibile realizau o traversare improbabilă peste un perete altfel fără detalii, care putea fi trecut cu cârlige şi cu găuri singulare. Fascinat, am urmărit designul complicat al traseului cum se desfăşura în lungimi de A5 consecutive.

Charlie Row mi s-a alăturat, urcand pe blocatoare.  Stânca surplombata îmi scurta vederea fără să-mi dea vreun indiciu că ceva s-ar schimba. Asta era frumuseţea traseului: nu-ţi dădea nicio speranţă, doar vederi scurte asupra stâncii din faţa noastră, aici şi acum pentru asigurările noastre şi mişcările în orb cu cârligele, abruptul necesitând acrobaţii delicate în aer. 

Mai târziu în ziua aceea, Charlie si Peter Mayfield m-au coborât delicat dintr-o lungime surplombata si si-au întins mâinile catre mine pâna când, intinsi la maxim, m-au agatat si m-au putut trage pe platforma lor. Am facut apoi rapel unul câte unul, rotindu-ne in aer ca paianjenii pe fire de matase,  calculând pendulul precis pentru a ajunge în bivuacul nostru, unde am putut, pentru prea putin timp, sa ne odihnim.


Peter Mayfield on Pitch 6, the Lightning Bolt Roof, during the first ascent of El Capitan’s Zenyatta Mondatta (VI 5.7 A4) in September 1981.
[Photo] Jim Bridwell

Comunitatea noastră mică de pe traseu era strâns legată, dar, sub noi, Yosemite era în schimbare. După încheierea traseului, am ajuns la baza peretelui pentru a observa că unul dintre rucsacii noştri de cărat a dispărut. Am plecat din Vale cu numai 20 de dolari în buzunar, nesigur dacă mă voi întoarce. Frăţia anilor ’60 şi ’70 dispăruse.

“Ce naiba căutaţi aici ?” Acesta era începutul aproape oricărei convorbiri în acea iarnă din Alaska. Când Mugs Stumps şi cu mine am ajuns la Talkeenta erau -27 grade Celsius, iar săniile cu câini alergau pe străzi.

Mă gândeam că trebuie să existe un raport perfect între o cană de cafea şi o oră de prostii. Trei căni şi trei ore în cafeneaua deschisă în Grindelwald, Elveţia, ne-au purtat pe mine şi pe Mugs de la încercările eşuate pe The Mooses Tooth (în anul de dinaintea lui Dave Diegelman) la ce părea brusc să fie un experiment decent: încercarea feţei de est iarna, când zăpada şi gheaţa ar putea crea condiţii mai bune decât stânca de proastă calitate întâlnită în timpul sezonului normal.

Efectul cafelei a trecut, am decis să căţărăm altceva, dar când am zburat peste trecătoare, obiectivul nostru nu a reuşit să se închege, aşa că am decis rapid şi impulsiv să încercăm, până la urmă, The Mooses Tooth.