Teo: Eu mi-am dorit Salathe Wall de cand mi-am pus problema serios ca vreau sa merg in Yosemite si sa parcurg un traseu in El Capitan, pentru ca am citit ca ar fi cea mai naturala linie din perete, ca ar fi unul dintre cele mai frumoase trasee din lume si speram ca nu este aglomerat ca The Nose. Vasile facuse The Nose, asa ca oricum iesea din calcul.

Dumitrica Vasile: Salathe Wall  ar fi următoarea opțiune ca dificultate după The Nose.

Pentru mine a avut și un interes istoric ținând cont de rivalitatea Harding – Robbins.

Și nu în ultimul rând eram curios să văd cât de dificil estre Freerider.  

Teo: Ma gandeam ca voi gasi noutatea. Nu ma mai catarasem pe fisuri cum sunt acolo,  rutele in granit parcurse le numaram pe degete (doar de la maini) fara sa le intrebuintez pe toate (le am pe toate) si ma gandeam ca voi gasi ocazia sa invat lucruri noi despre catararea traditionala si despre big-wall in cel mai potrivit loc.

Ma gandeam ca voi avea ocazia sa sap mai adanc ca pana acum in resursele fizice si psihice pentru a incerca sa depasesc situatiile intalnite intr-un perete de stanca si speram sa gasesc o experienta dincolo de cea alpinistica, o experienta interioara cu care ne intalnim, uneori, unii dintre noi, pe munte.

Cum momentele astea nu sunt la ordinea zilei, speram ca Salathe Wall si Yosemite sa aduca genul asta de experienta, care e un fel de bonus, pe langa satisfactia cataratului (cu succes sau nu) a unui traseu. Si am avut dreptate.

Dumitrica Vasile: Aventură, distracție și motivație pentru anul viitor.

Teo: In functie de traseu, am selectat ce era nevoie, conform indicatiilor din descrierile rutelor. In Salathe am luat poate peste 30 de frienduri de la cele mai mici la cele mai mari, unele marimi erau triplate sau le aveam chiar de 4 ori. Ceva deosebit a fost un friend facut pe comanda, de 9 inci, imprumutat de Octavian Florescu (Romica), care facuse traseul si il folosise in fisurile imense de acolo, ceea ce am facut cu mare bucurie si fara sa stam prea mult pe ganduri si noi. Am adus si niste big-bro. Am avut nuci normale, nuci offset, micronuci de alama. Aveam o selectie de carlige, chiar si camhook, dar nu am folosit. In rest am cam folosit tot.

Dumitrica Vasile: Totem Cams au fost poate indispensabile prin versatilitatea lor – stau forate bine în fisuri offset, în pinscars și fisuri paralele.  

Teo: Eu, cum am putut, nu cum ar fi trebuit si nici macar cum mi-am planificat. Am incercat sa devin cat mai obisnuit si sa ma simt cat mai confortabil cu asigurarile mobile si am fost de mai multe ori la Vratsa unde sunt trasee lungi in care e nevoie de multe asigurari mobile, am parcurs o ruta serioasa de artificial, „Tavanele” din Cheile Bicazului ca sa imi reactualizez un modus operandi cat mai eficient cu scaritele, mergeam pe cat posibil de doua ori pe saptamana la sala de escalada si dimineata faceam stretching si pregatire fizica generala pentru un bun tonus. Am parcurs niste trasee din Bucegi la care visam de multa vreme - „Sarutul Pamantului” si „Flamingo” care m-au ajutat la capitolul incredere.

Nu am reusit sa ajung la zone cu fisuri, nici macar in calcar, asa ca m-am impacat cu ideea ca invatam si la fata locului. Cum Vasile, in ultimul an, a fost de mai multe ori la catarat in zone cu fisuri, m-am gandit ca macar unul dintre noi va fi bine pregatit si mi-am adus aminte de vorba aia cu un secund bun care sa mearga cap unde e mai greu.

Dumitrica Vasile: Două-trei luni de antrenament de condiționare generală cu accent pe core și anduranță  combinat cu una, două sau mai multe zile la stâncă (preferabil pe mobile – traseele lui Laurențiu Anghel de la Veliko și de pe lângă Ruse, Vratsa, Animale). Apoi, poate mai mult de jumătate din vară am petrecut-o în Alpi la granit (Valle dell’Orco, Chamonix, Cadarese) unde am încercat să cațăr cât mai mult modulând intensitatea și dificultatea săptămânal.

Teo: Vara e prea cald, sezoanele clasice sunt primavara si toamna in Yosemite. Dupa 15 septembrie nu mai ai restrictii majore de stat in Camp 4, cel mai ieftin camping din zona, in afara de faptul ca trebuie sa stai la coada de seara ca sa prinzi loc a doua zi, si poti sta pana la 30 de zile. Toamna se pare ca e un pic mai putin aglomerat ca primavara si asa am ales octombrie.

Dumitrica Vasile: Pe măsură ce toamna avansează, crește riscul de furtuni de zăpadă neanunțate (sau ploi urmate de temperaturi sub 0) și speram că asta va descuraja multă lume. Cu toate că a fost puțin mai aerisit decât am auzit că a fost în primăvară, rutele celebre au fost foarte înghesuite. Dar spre sfârșitul lui Octombrie mulțimile s-au mai rărit.

Teo: Am inceput cu niste trasee scurte de o lungime, clasice cum ar fi Bishop’s Terrace. Gradele traseelor de fisura nu spun mare lucru – e aproape inutil sa compari cu acelasi grad in calcar pe o fata. Daca esti foarte atent la ce grad faci, sansa sa te demoralizezi la inceput e foarte mare. Am continuat cu trasee de lungimea Animalelor din Postavaru, Nutcracker, After Six, After Seven si am parcurs si rute ceva mai lungi (300 metri) in Middle Cathedral si Higher Cathedral. Remarcabile pentru frumusetea lor, dar si pentru ca sunt excelente pentru a invata sa te cateri pe fisuri variate, sunt Central Pillar of Frenzy din Middle Cathedral si combinatia Serenity Crack/Sons of Yesterday.

Un fel de acomodare cu un perete mare a fost in Ruta Normala de pe Fata Nord-Vestica a lui Half Dome, care are 600 de metri, pe care am parcurs-o intr-o zi si jumatate. Cu offwidthurile e greu sa te obisnuiesti, daca acum am o idee despre catararea pe fisuri, nu as putea spune ca am ajuns la vreo relativa senzatie de confort pe offwidthuri. Chiar frustrant ( a se citi cu multe cuvinte romanesti) a fost cand am fost la o faleza cu un offwidth si nu am reusit sa ajung prea departe in mansa. Ca de obicei, romaneste, am zis ca vedem noi cum facem cand ne-o trebui. Si am vazut ca e greu in trasee. In Higher Cathedral am avut cateva lungimi care ne-au aratat cat mai avem de invatat.

Sa stai intepenit in genunchi si calcaie si sa te misti incet incet la deal poate sa fie mult mai incitant decat pare de jos. Nu e rau sa calculezi de la inceput cu ce parte trebuie sa fii in afara ca sa nu trebuiasca sa intorci capul in fisura daca nu trebuie, asta pentru binele epidermei nasului. Nu mai vorbesc de ce inseamna sa te intorci cu totul. La fel, nu e rau sa stii daca nu cumva e bine sa dai jos casca de la inceputul lungimii si nu cand stai rau si nu prea ajungi sa duci o mana pe deasupra capului si apoi mana cealalta la ham. Eu nu prea am reusit sa calculez corect. In Half Dome ne-am confruntat prima data cu situatia de a face un pendul si, mai important decat atat cu ce faci ca secund in situatia asta.

E diferenta intre a studia in manuale si in teren chestia asta. Chiar si dupa El Capitan pot sa zic ca am prins ideea, dar nu e cea mai batuta cale dintre cunostintele mele legate de alpinism. Cu toate astea, am tinut minte si aplicat cateva trucuri povestite de cei care au mai fost inainte pe acolo, cum ar fi ca inainte de a pendula, capul sa scoata protectiile puse intre punctul de pendul si punctul maxim in care este coborat, pentru a usura munca secundului.

Dumitrica Vasile: Acomodarea  a durat două săptămâni și câteva zile. Dar cu cât te acomodezi mai mult înainte să ajungi acolo, cu atât experiența va fi mai plăcută.

Teo: Cand ne-am hotarat sa intram in Salathe Wall am stiut ca sunt fixate niste corzi care ajung pana in punctul in care traseul nostru ajungea dupa primele 10 lungimi si rapelul care le urmeaza, punct din care continua din nou in sus. Le-am folosit ca sa ducem bagajul acolo inainte de a incepe traseul efectiv. Am avut dezbateri aprinse daca sa facem asta inainte sau dupa ce parcurgem primele zece lungimi, am luat in calcul si sa tragem bagajul pe traseu, o munca istovitoare, prima parte fiind mai cazuta, in cele din urma hotarand sa ducem bagajul inaintea inceperii traseului.

La inceput nici trasul bagajului nu a mers prea usor pana am dibuit exact ce inseamna body hauling si space hauling. Am numarat in gand experientele mele care includeau cumulat atat tras bagaj, cat si iesit pe sus din traseu si am vazut ca erau undeva sub jumatatea lui trei, asa ca si aici au fost multe lucruri de invatat pana am setat un protocol, ca sa ii zic asa. Caram destul de mult, peste 30 de litri de apa, saci de dormit, saltele, gaz, mancare pentru patru zile, portaledge care initial era agatat sub cei doi saci care erau plini, impreuna cu tubul in care trebui sa bagam pungile cu materia rezultata inainte sau dupa masa de dimineata.

Portaledge am luat pentru situatia in care platformele pe care ne bazam pentru dormit ar fi fost deja ocupate, ceva mai inainte aflasem ca sunt multe echipe in traseu si ne asteptam la orice. Nu a fost nevoie in cele din urma. Pe masura ce avansam, sacii se goleau si erau mai usor de tras, iar noi ne amageam cu ideea ca ii tragem mai eficient. S-a intamplat sa gasim un portaledge cu o alta echipa pe platforma unde am fi ajuns in seara zilei trei si am lasat coarda fixata ca sa urcam a doua zi pe ea, folosind platforma din regruprea anterioara pentru bivuac. S-a mai intamplat ca in a doua si a patra zi am urcat cateva lungimi pe intuneric pentru a ajunge la un loc bun de dormit, respectiv sa iesim din traseu. Aveam mancare liofilizata, carne uscata, batoane si geluri energizante. Nu am dus lipsa de nimic, am planificat corect (asta nu mi s-a mai intamplat de ceva vreme) si nu a fost nimic la limita cu proviziile.

Am dormit in saci de dormit sintetici si pufoaica nu am folosit-o decat sus, cand am dormit la iesirea din traseu, pana acolo nu a fost prea frig. Am simtit multe chestii ca pe niste provocari, dar hornurile inguste au oferit cele mai vii senzatii si friendurile alea mari au salvat de mai multe ori ziua (sau noaptea, daca ma gandesc la penultima lungime). Fizic si psihic era greu sa ma resetez dupa ce faceam ce avea de facut secundul in prima parte a zilei la a merge cap in a doua parte.  Asta a fost situatia in trei dintre cele patru zile pe care le-am petrecut in traseu. A treia zi am mers eu cap dimineata si nu m-am confruntat cu starea asta.

Cred ca soarele care ma batea in cap in prima parte a zilei ajuta sa ma molesesc si nu imi reveneam decat dupa primii metri in care mergeam cap. La asta nu m-am gandit decat mai tarziu. Mergeam cap de coarda in blocuri pentru ca era cel mai eficient din motive de preluare a echipamentului la regrupari, resetare pentru tras bagajul etc. Primele zece lungimi in care mergeam fara bagaje ne-am catarat atat cand mergeam cap cat si cand eram secunzi, dar ulterior secundul venea pe blocatoare. Am mers liber unde ne-a permis nivelul fiecaruia si artificial unde nu.

Deloc surprinzator, chestii pe care la faleza le puteam face liber, aici s-au dovedit prea grele. Am cazut intr-un pasaj in care nu am reusit sa gasesc din prima cel mai bun plasament pentru cea mai mica nuca pe care o aveam, pentru a depasi o fisura aproape inchisa (dupa doua minute de stat cu scarita in ea, cel mai destept a cedat si eu m-am trezit vreo sapte metri mai jos luminand cu lanterna nuca respectiva si inca doua frienduri insirate pe coarda langa hamul meu.In cele din urma am gasit o solutie cu o nuca un pic mai mare si s-a rezolvat.

Nu m-am catarat atat de mult si atat de tehnic pe intuneric pana acum, dar eram motivat sa dorm dupa ce ieseam sus si 00.30 se pare ca a fost o ora la fel de buna de iesit din traseu ca oricare alta. Oricum dupa 18.30 era intuneric asa ca la un moment dat ma obisnuiam si nu mai conta ca era noapte. Asa mi se parea, dar evident ca viteza era mult mica decat ziua.  Conta in schimb ca a doua zi erau ceva sanse de ploaie care putea face totul mult mai incomod. Nu a venit pana la urma, asa ca si coboratul a fost pe vreme buna. 

Dumitrica Vasile: Pe post de mâncare am mai avut Granola Bars, unt de arahide, gem, cașcaval, piept de curcan și pâine pentru dimineața.

Teo: Daca vorbim de echipament tehnic, nu cred ca am dus lipsa de nimic, de obicei aveam mai mult decat trebuie si in masina si in perete, uneori si pe ham. In rest, cred ca as fi vrut un sac de dormit sintetic mai usor, dar cred ca am cam ignorat subiectul inainte de plecare si am mers cu ce aveam pe acasa. La fel, nu am avut chef sa imi cos un batic de sapca sau de casca, cum fac destui si m-a batut soarele in ceafa de am zis ca nu e adevarat. Cum ziceam, eram un pic ametit dupa pranz de la asta.

Dumitrica Vasile: Jos: Nimic.

În perete: un haulbag mai mare (minim 125L), bere, foițe, lingură de rezervă (am avut cu noi doar o lingură pe care am reușit s-o rup în timp ce îndesam sacii după prima sau a doua noapte în perete).

Ce ati invatat din aceasta experienta?
Teo: Pai din punct de vedere tehnic, o gramada – despre cataratul pe fisuri, plasarea protectiilor, despre manevre de corzi in perete (tras bagajul, penduluri, managementul protectiilor lasate in urma in conditiile in care secundul vine pe blocatoare, cand poate nu mai are loc sa intre unde ai pus tu protectiile, despre cum mergi secund pe blocatoare, ceea ce nu e asa de simplu cum pare cand capul a depasit tavane de exemplu etc.).

Pot sa spun ca vad alpinismul altfel si, cel putin, la nivel de cunostinte, am acumulat mult.

In rest, unele lucruri nu le-am invatat acum, dar m-a ajutat experienta asta sa mi le reimprospatez. Cum ar fi ca merita sa lupti cu tine sa pastrezi visul viu si sa il realizezi, pentru ca dupa cum stim, viata are darul de a se pune intre noi si vise. Sau ca noi, oamenii, suntem fragili si in momente tensionate reactionam diferit, dar o echipa reuseste sa treaca peste tensiuni ca sa isi realizeze proiectele. Am invatat din nou ca suntem mici si muntii sunt mari si ca ajuta sa recunosti asta, ca uneori iti e greu sau ca iti e frica – ajuta tocmai ca sa gestionezi starea asta si sa mergi inainte.

Am invatat pentru a n-a oara ca nu fac ce fac pe munte singur si ca partenerul este foarte important, pentru multe dintre cele invatate si traite acum vreau sa ii multumesc lui Vasile, asa cum vreau sa multumesc pentru sprijinul financiar primit de la Consiliul Judetean Arges, AKAI Romania, Recon SA, si pentru echipamentul primit de la magazinul CAF Sport Equipment din Pitesti, Merinito si FRAE. Si unul dintre cele mai importante lucruri pentru care sunt recunoscator este intelegerea de care beneficiez, inca, pentru genul asta de intreprindere, la serviciu si din partea familiei, pentru ca, desi nu realizam in fiecare moment, timpul este cel mi important capital, si nu este unul regenerabil.

Dumitrica Vasile: 
1) Anul trecut am învățat că nu e bine să subestimezi gradul 5.10. Anul ăsta am invățat că, indiferent  ce grad ai impresia că faci, nu e bine să subestimezi gradul 5.9.

2) În astfel de excursii unul dintre cele mai sensibile aspecte este interacțiunea cu coechipierul/coechipierii.  De data asta a fost mult mai bine decât în alți ani, dar totuși, o provocare (deci o oportunitate perfectă de a învăța mai multe despre mine).

3) Alex Honnold nu e om.

4) Blue Moon e o bere bună.

5) La anu’ se legalizează iarba.

6) Corbii știu să desfacă fermoare și fură mâncare, după care o scot tacticos din ambalaj și o mănâncă.

7) Cu toate că-s pline de mizerii, bomboanele gen Sugus sunt un răsfăț perfect pentru pereți.

8) Bluzele cu merino și bambus de la Merinito te protejează mai bine de căldură decât cele din lână simplă.

9) În hamacele Minor Swing (pe altele nu le-am încercat) se doarme mai bine decât în corturile cu ventilație proastă.