Recent, am auzit de o inițiativă a unui grup de cățărători care doresc să deschidă o zonă nouă de escaladă sportivă în Cheile Râșnoavei, perimetrul „Surplombele de aur”. Ideea nu este nici nouă, nici originală, pentru că au mai existat oameni din lumea alpină care și-au pus problema amenajării zonei. Într-adevăr, amfiteatrul respectiv prezintă o imagine cel puțin atrăgătoare, pentru orice cățărător cu aspirații către depășirea anumitor bariere, fie ele fizice sau psihice.

Motivele pentru care zona a rămas neamenajată până în prezent au fost și sunt în primul rând de natură etică. Mai exact, în locul respectiv stânca nu prezintă prea multe opțiuni pentru deschiderea de linii naturale, astfel încât să rezulte trasee cu diferite grade de dificultate, pentru o gamă variată de cățărători. 

O soluție ar fi fost cioplirea de prize în locurile în care persoana care amenajează traseul consideră că nu se poate trece altfel. Privind însemnătatea acestei idei și consecințele ce pot fi generate, remarc următoarele: 

• 1. Amenajatorul va trebui în primul rând să aibă o viziune foarte amplă asupra fenomenului, pentru a fi sigur că este exhaustiv în privința variantelor sau a metodelor sportive de abordare a pasajului pe care îl consideră de netrecut. Fapt care, în fond, este imposibil, pentru că nu există cățărător care să declare și să demonstreze în același timp că este o deitate în domeniu, respectiv escalada sportivă.
• 2. Atitudinea amenajatorului să fie una autocritică, sinceră și obiectivă, neinfluențată de vanitate și umilă în raport cu natura.
• 3. Asumarea efectelor prevăzute și neprevăzute generate de o eventuală greșeală de raționament care ar determina un comportament iremediabil, dar declarând această asumare, persoana nu face decât să scoată pe gură niște vorbe, care în fond nu reprezintă decât o hologramă a unui comportament, iar această hologramă o putem privi ca pe o matriță pe baza căreia se construiește comportamentul real observabil. Sigur, știm destul de bine și cu exemple concrete că oamenii nu pot trăi exclusiv într-o lume obiectivă. Din această cauză, suntem cu toții predispuși către greșeală, dar, dacă scopul fiecărui individ ar fi evoluția (care prin definiție denotă aspirația persoanei către o viață de o calitate mai bună), asumarea necondiționată a consecințelor reprezintă prima dovadă a nerepetării acelorași greșeli și, deci, relocarea pe linia evoluției. Insist poate puțin prea mult pe fenomenul asumării pentru că unii dintre amenajatorii de trasee din zona aflată în discuție declară cu o lejeritate halucinantă că „își asumă” cioplirea iremediabilă a stâncii și consecințele ulterioare. Nu sunt sigur însă că au definit îndeajuns de bine conceptul. Alți amenajatori, în schimb, când sunt întrebați direct dacă au cioplit, fac trimitere la inițiatorul proiectului, ca și când o persoană cu o poziție de conducere din cadrul echipei din care face parte îl exonerează de orice responsabilitate a propriului comportament. Pentru o ilustrare clară a acestui fenomen, aduc în discuție celebrul experiment al lui Stanley Milgram privind obediența în fața autorității, unde 65% dintre participanți au declanșat șocuri fatale într-un mod cât se poate de real unei alte persoane aflate într-o cameră alăturată, sub pretextul „așa mi-a zis domnul profesor” (care de fapt era un simplu laborant îmbrăcat într-un halat alb). Motivația lui Milgram pentru evidențierea fenomenului a fost Hitler și efectele generate de el. 
• 4. Cioplirea stâncii este un act iremediabil. 

Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, am fost curios și de argumentele celor implicați în acest proiect și de motivația lor pentru munca titanică ce se află în curs de desfășurare, iar acestea sunt:

• 1. „Du-te în Spania, să vezi că și acolo sunt săpate!”
• 2. „Mai bine să vedem faptul că există cineva care investește și face ceva în zona respectivă.”
• 3. „O să fie o zonă de antrenament excelentă.”
• 4. „Sunt porțiuni de stâncă cum e gresia în baie”
  
  

Să le luăm pe primele două:

Sigur că sunt săpate și în Spania, ba chiar mai mult, sunt săpate în aproape toate (dacă nu chiar toate) țările în care fenomenul escaladei există. Dar acest argument e o dovadă a unui raționament absurd. O greșeală rămâne o greșeală, în oricare parte a lumii. E ca și când aș zice „Uite, și în Madrid se pun bombe la metrou. Hai să punem și noi una!”. Ce mai scoate în evidență argumentul „Du-te în Spania, să vezi că și acolo sunt săpate!” este o mentalitate fără o perspectivă critică, fără curajul de a gândi efectele și rezultatele, o exonerare a responsabilității (adică o neasumare) și un spirit de turmă. 

Să ne înclinăm atenția însă și către poziția forumurilor care guvernează partea sportivă a acestei mișcări (la nivel național și internațional), cât și poziția celor care au adus un plus de valoare sportului pe care îl discutăm. Iar această poziție este una clară și tranșantă: fără prize săpate sau cioplite.

 Când spun „clară și tranșantă”, am în cap, pe lângă declarațiile oficiale (evident, public făcute), atitudinea lor față de cei care încă mai au o asemenea abordare. Un caz elocvent a fost cel al lui Ivan Greene, sportiv sponsorizat de EDELRID. El a fost surprins cu dalta și ciocanul, ajustând pe alocuri stânca. Pe lângă apostrofarea publică de care a beneficiat, sponsorul s-a retras fără urmă de ezitare, mai cu seamă dezicându-se de astfel de practici („We would like to state unequivocally that EDELRID does not support the practice of chipping. It is our belief that the challenge, and the pleasure of climbing, lies in rock formations, as they occur naturally. With this in mind we can state that we find the recent behaviour of Ivan Greene to be completely unacceptable, and we would like to take this opportunity to clarify that he is no longer an EDELRID sponsored athlete, and in actuality has not been supported by the brand for over 12 months. We will be removing all references to Ivan Greene from the EDELRID website with immediate effect.”). Practic, a fost izolat, ca orice element nociv dintr-un sistem, ale cărui acțiuni și comportamente nu urmează direcția scopului declarat.

 Iată, deci, un alt punct de vedere al unui fenomen, care într-adevăr s-a petrecut și în Spania și în SUA, dar ale cărui efecte contrazic într-un mod fatal argumentul „Du-te în Spania, să vezi că și acolo sunt săpate!”. Ivan Greene nu a făcut o declarație publică privind subiectul. Întrebarea firească este: oare câți dintre campionii României sau cățărători care au pus umărul la dezvoltarea acestui sport  sunt de acord cu această practică?

 Din câte știu, oameni ca Ungureanu Daniel, Mariș George, Rus Bogdan, Victor Drăgoi, Nuțu Andrei și mulți, mulți alții și-au declarat public dezacordul privind prizele săpate. F.R.A.E., de asemenea, și-a făcut publică poziția zilele trecute, poziție ce coincide cu cea a cățărătorilor amintiți mai sus. Mai mult decât atât, în anumite zone ale lumii, modificarea sau ajustarea stâncii cu scopul de a o face cățărabilă (cu motivul că amenajatorul consideră porțiunea ca fiind de netrecut), este strict interzisă prin lege (vezi exemplu SUA), de unde rezultă că există cățărători care își acceptă limitele, de orice natură, pentru a ști ce să depășească.

Mai e si întrebarea: dar oare care sunt cei (în afara celor care deja își exercită viziunea) care sunt de acord cu cioplirea stâncii? Să iasă și să declare de ce această practică? Poate au argumente noi, sau un punct de vedere care ar putea revoluționa escalada. Dacă e așa să ne zică și nouă, să nu rămânem într-un întuneric iluzoriu, dar dacă nu …

Argumentul „O să fie o zonă de antrenament excelentă”:

Zonă de antrenament pentru ce? Cu ce scop? Pentru cățăratul la stâncă? Păi acolo e stânca. E ca și când m-aș antrena ca să fiu mai bun la antrenament. E ca un șobolan care aleargă distanțe colosale în interiorul unei roți, pe masa unui laborator. Sigur, orice traseu cățărat la stâncă poate fi considerat un bun antrenament în vederea acumulării de experiență și tehnică, pe teren de specialitate (pentru rezistență, forță sau alte elemente ale antrenamentului, o sală de cățărat e cel puțin la fel de utilă).

Dar acest caz (al acumulării de experiență și tehnică) nu se aplică aici, unde asistăm efectiv la un caroiaj al stâncii, cu linii de spituri din trei în trei metri de la stânga la dreapta, și din doi în doi metri de sus în jos. Ofer aici un citat din mail-ul inițiatorului proiectului către echipa de amenajare din care am dedus ideea de mai sus: „Din ce am vazut va fi mult de munca la amenajare, adica prize sapate, sika etc. As vrea sa rezulte trasee de angajament de 30-35m pentru traseul de baza si inca 25-20 pt extensii). Ca sa nu ne complicam cred ca ar trebui batute fara multe ganduri, adica 3 m intre linii, 2m intre spituri, drept de sus in jos”. Directivele sunt bizare: „aș vrea să rezulte trasee de angajament…”. Ce-o fi vrând să zică autorul? Ce-o fi însemnând cuvântul acela, „angajament”? Nu știu. Un lucru e cert însă: vrea ceva! Iar această dorință pare a fi transpunerea în plan real a viselor, dorințelor sau imaginației unui singur om. 

„Planul pt anul asta(vedem cat de realist e) ar fi de 30 trasee”. Criteriile esențiale în alegerea unei linii de spituri pentru un traseu de escaladă la stâncă știam că sunt: calitatea cățăratului, viziunea cățărătorului în raport cu stânca, găsirea răspunsului la întrebarea „Pot eu oare să cațăr bucata asta de stâncă? Sau dacă nu pot eu, e cineva care o poate face?”. Păi dacă încep să găuresc pe unde am dubii, o să se poată sigur. Dar s-ar putea să nu mai pot afla niciodată dacă s-ar fi putut fără intervenția mea. 

Am fi înclinați să credem că și în această atitudine găsim aceeași vanitate, dar diferența este că aici se caută un răspuns, pe când, dacă aș ciopli, aș impune un răspuns. E ca și când aș căuta cu orice preț argumente la ceea ce vreau să aflu. 

Cantitatea vine în completarea calității! E justă oare o răsturnare a acestui sistem de valori? E justă oare o înlocuire a dorinței de progres cu autosuficiența și mediocritatea? Sunt de părere că fiecare ar trebui să răspundă pentru el.

Nu pot să nu mă gândesc și la precedentul care se creează. Ținând cont de faptul că în România escalada sportivă nu este suficient reglementată, ce va împiedica, pe oricine consideră o porțiune de stâncă de netrecut, să-și imprime propria viziune prin sculptarea cu măiestrie a unui pasaj grandios? Răspunsul cred că este foarte greu de aflat. 

Concluzionez, ținând cont de toate cele scrise mai sus, că modificarea stâncii după bunul plac este nesănătoasă și nocivă escaladei în mediul natural. Dacă e „ca gresia în baie”, înseamnă că am greșit locul! Mai mult, pentru a și reacționa într-un anumit sens la evenimentul ce urmează a avea loc, respectiv „Maratonul Surplombelor”, propun boicotarea prin neparticipare, de către oricare cățărător căruia aceste practici i se par vechi și neconcordante cu actuala direcție a sportului. Sunt curios ce trebuie făcut pentru reglementarea fenomenului și abandonul definitiv al practicii de cioplire a stâncii.