Pentru mine visul s-a nascut acum multi ani cu o carte - Cuceritorii inutilului, de Lionel Terray. Apoi, in 2014 plimbandu-ne prin librariile din Chamonix am gasit topoul Patagonia si rasfoindu-l, am ramas impresionati. I-am spus Ioanei ca trebuie sa mergem in Patagonia, si raspunsul a fost simplu: mergem. Decizia fiind luata, la sfarsitul lui 2014 eram in Patagonia pentru 5 saptamani. Anul acesta ne-am intors in Patagonia, pentru 4 saptamani.

Ne doream mult sa urcam varful Fitz Roy, mai ales dupa tentativele de anul trecut. Aceasta ruta a fost in conditii aproape perfecte pentru fereastra de vreme in care am decis sa urcam.  Sezonul acesta a fost unul foarte ciudat din punct de vedere meteorologic. Foarte cald, fara precipitatii, dar cu vant. Deci zapada si gheata proasta si caderi de pietre. Californiana urmeaza un perete aproape vertical, si se termina intr-o creasta secunadara, ascutita, care nu aduna zapada, ceea ce presupune conditii uscate si pericole obiective reduse. Din aceasta creasta se face un scurt rappel si se intra pe partea superioara a traseului Supercanaleta, pana pe varf. Nu este cea mai directa linie spre varf, dar pentru noi reprezenta cea mai buna optiune, avand in vedere conditiile.

Californiana route este cea de-a 3-a linie deschisa in Fitz Roy. A fost deschisa in 1968 de catre Yvon Chouinard, Richard Dorworth, Lito Tejada Flores and Dog Tompkins.

Patagonia este un loc fantastic, plin de contraste. Pentru noi este aproape capatul lumii, a trebuit sa schimbam 3 avioane si un autobuz pentru a ajunge acolo. Este o zona complexa, cu marsuri de apropiere ce pot dura pana la 2 zile, intr-un cadru care a fost foarte putin influentat de prezenta omului. Apoi conditiile meteo. Probabil este locul cu cea mai proasta vreme. Vanturile pot atinge usor 100-150 km/h, si nu recomand nimanui sa fie sus pe o asemenea vreme. In toata experienta mea de munte nu am vazut niste conditii mai schimbatoare ca in Patagonia. Dar calitatea stancii, gheata si ciupercile de gheata de pe varfuri, peisajele si experientele traite sunt extraordinare.

Anul trecut am avut doua tentative, esuate din cauza vremii si a strategiei. Initial am vrut sa mergem in Supercanaleta, dar ajunsi la locul de bivuac am constatat ca ceea ce trebuia sa fie un couloir de zapada de 1000 de m era de fapt o linie subtire de gheta si un tobogan perfect pentru caderile de pietre. Am decis rapid sa ne orientam spre Affanasief, cea mai lunga ruta de stanca din Fitz Roy, ce pleaca la cativa zeci de metri de Supercanaleta, dar ne-am retras de la jumatatea traseului. A doua tentativa de anul trecut a fost cu 2 zile inainte de a pleca spre casa, pe Franco-Argentina. Din pacate, dintr-o eroare de orientare pe timp de noapte, am gresit accesul de pe ghetar spre intrarea in traseu, si la rasaritul soarelui ne-am dat seama ca ne aflam la cateva sute de metri distanta, pe fata estica a Aguja Kakito, un alt varf.

In Patagonia nu poti merge cu un plan de acasa. Poti merge cu visuri si sperante. Conditiile, temperaturile, starea zapezii, pericolele obiective si mai ales vantul decid. In Patagonia trebuie sa fii deschis la tot si sa te adaptezi rapid conditiilor. Pasajul peste rimaye ne-a fost descris ca extrem de dificil de catre niste spanioli care au incercat ruta cu o zi inainte. Noi am trecut in 30 secunde, in conditii perfecte, fara sa simtim nici o dificultate. Doua zile mai tarziu, rimaya arata ingrozitor si zapada cadea incontinuu.

Pentru noi planul de acasa a fost simplu.

Orice fereastra de vreme buna trebuie valorificata, chiar daca pentru obiective mai mici. Prima fereastra a fost exact cand am ajuns in Patagonia. Dupa 3 zile de avion, doar cu o noapte dormita, am pecat incarcati cu tot echipamentul spre Niponino. Plan? Sa studiem conditiile si sa parcurgem un traseu rapid. Am fost obligati sa ne retragem 4 lungimi de coarda sub varful Aguja Saint Exubery, din cauza vantului puternic si a ploii la orizontala. Dar a fost perfect, ca am inteles conditiile de anul acesta si ceea ce trebuie sa abordam in continuare.

A doua fereasrta de vreme buna a fost scurta. O zi fara vant. Planul s-a facut rapid, in barul unde aveam internet si puteam verifica prognoza meteo. Varful cu accesul cel mai rapid e Aguja Guillaumet. Am plecat seara din El Chalten, am bivuacat la Piedra del Fraile, 1500 m diferenta de nivel fata de intrarea in traseu, si, dupa 4 lungimi de gheata si 6 lungimi de stanca pe un granit superb, la ora 15:30 eram pe varf in conditii de vizibilitate redusa si vant. Seara eram inapoi in oras, dupa 20 de ore non-stop.

Cateva zile mai tarziu aparea o noua fereastra de vreme buna. Previziunile indicau temperaturi destul de ridicate si vant slab pentru o saptamana. Perfect pentru Fitz Roy.

Ne-am instalat bivuacul in partea superiaoara a lacului Laguna de los tres. Am plecat din bivuac la 2 noaptea, pregatiti cu echipament, mancare si gaz pentru 3 zile. Apropierea implica mers be ghetar, traversat cateva crevase, apoi un pasaj de 300 m de gheata cu o inclinatie de 45° - 70°, cateva lungimi de mixt, M3-M4, o traversare de cateva sute de metri de gheata cu inclinatie intre 40° si 65°, apoi o lungime de mixt M5, si o scurta panta de zapada. La ora 4 dupa amiaza, la 14 ore de la plecarea din bivuac, eram in sfarsit la intrarea in traseu. Am decis sa continuam pana se intuneca, asa ca am mai parcurs cateva lungimi. Am bivuacat imediat dupa lungimea cheie a traseului, un 6a+ de fisura larga, pe alocuri inghetata. A doua zi a fost mai scurta, ne-am oprit sub creasta, inainte de jonctiunea cu Supercanaleta, din cauza vantului puternic. A treia zi, la ora 5 dupa amiaza, in conditii de vizibilitate scazuta, eram amandoi pe varf, obositi dar fericiti. Au urmat rapelurile, marea majoritate pe noapte. Dimineata eram la baza traseului, iar dupa amiaza la cortul nostru de la Laguna de los tres.

Atat eu cat si Ioana am decis sa fim cat mai putin incarcati, deci sa reducem echipamentul la minimum. 1 sac de dormit lejer (Lafuma 650 gr) si un sac de bivuac de o persoana pentru amandoi. Sacul nu am reusit sa in inchidem, iar somnul a fost pe reprize de cate 15-30 minute. Dar am reusit sa ne odihnim. La asta se adauga un MSR Reactor, si cateva pungi de mancare lyofilizata de la LYO FOOD. Am mancat bine si ne-am hidratat.

2 semicorzi Petzl Salsa de 8,2 mm, 2 seturi complete de Camalot C4 de la Black Diamond (de la 0,3 la 4), un set de stoppers, 10 bucle DMM, coltari Grivel (Rambo si G22) si fiecare cate o pereche de pioleti (Petzl Nomic si Grivel Quantum Tech). Nu am avut nimic in plus. Ioana s-a catarat in bocanci, eu am parcurs o mare parte in papuci de catarare.

Cred ca cel mai important ca experienta este ca nu trebuie sa lasi niciodata garda jos. Trebuie sa fii deschis la tot ceea ce exista in jurul tau, sa asculti muntele si sa fii pregatit sa rezisti zile intregi catarandu-te sau rapeland, cu putina mancare si putina apa.

Ce dificultati ati intampinat in traseu?

O fisura offwidth inghetata care ne-a luat mai mult timp decat credeam, si rapelurile. Linia de rappel este destul de complicata, are mai multe traversari si cateva rapeluri surplombante de aproape 60 m. Am rapelat non-stop 11 ore, de la 7 seara la 6 dimineata, uneori in conditii de vizibilitate redusa. Corzile s-au incurcat de multe ori, apoi au inghetat. Intr-un final s-au blocat la ultimul rapel, surplombant, si le-am abandonat. Am reusit sa recuperam doua bucati de cate 7 m. Rapelurile sunt in general o problema in Patagonia, din cauza stancii foarte abrasive si a vantului. Cunosc cel putin 3  care si-au pierdut corzile sau au fost obigati sa le abandoneze in sezonul asta.

In primul rand trebuie sa se inarmeze cu multa rabdare. Vremea si mai ales vantul hotarasc cand te cateri.  Apoi trebuie luate in calcul marsurile de apropiere. Sunt foarte lungi, de cele mai multe ori impun folosirea echipamentului tehnic (coltari, pioleti, pitoane de gheata, tiroliene).