Atunci când am fost pregatită să primesc cățărarea în viața mea, am trăit și dragostea la prima vedere . De atunci, zilele mi-au fost o odisee, o cunoaștere de sine continuă și nu numai.

Prima mea tură pe munte a fost în 2010, pe 2 iulie. Nimic tehnic, o plimbareală de o zi până la cabana Caraiman, pe Jepii Mici, cu coborâre pe Jepii mari. Dar vai, cum mi-a mai plăcut! Imi amintesc că m-a fascinat fiecare metru parcurs și fiecare fereastră printre crengile care îmi ofereau o priveliște minunată, cu stânca și hău.

Pe vremea aceea locuiam la etajul 4 și țin minte că m-am târât, la propriu, până la ușă. Nu mai simțisem o așa febră musculară....dar nici nu mai văzusem asemenea frumusete, până atunci. După, au urmat și alte ture, prin Bucegi, Crai, Făgăraș, cu oricine prindeam. (Pont: pe parcurs am aflat pe propia piele că omul îl cunoști cel mai bine pe munte. Atunci, întreagă ființă se dezvăluie în toată splendoarea...sau în mai puțină splendoare. Tot în felul asta am tras concluzia că este important să îți alegi niște oameni faini cu care să te inhami la asemenea aventuri.) Plăcerea de a reveni pe munte s-a lipit de mine, pur și simplu. Sau poate că eu m-am lipit de ea, cine știe.

Chimia adevarată, însă, s-a produs atunci când am urmat un curs de cățărare la Coștila, cu Bivuac, al cărui anunț suna cam așa: "Vrei să faci alpinism? - curs de cățărare. eCLIMB.ro te invită la cățărat în marii pereți." Asta se întampla în august, 2013.

Până la acest curs mai avusesem contact cu "alpinismul", ocazional, însă nu pot spune că am dat atâta atenție. Nici un opt nu știam să fac, dar asta este altă poveste. Auzisem de mult discutata Fisura Albastră din Peretele Văii Albe, însă, știam doar unde se afla fiindcă o admirasem de multe ori în drumețiile mele. Mai auzisem și povești de la oameni care fuseseră în acest traseu și care practicau cățărarea și îmi spuneam că, dacă o să ajung și eu, vreodată, în acest traseu, pot muri fericită. Nici nu cred că visam, pe atunci, că o sa ajung să povestesc chiar eu și chiar atât de repede.

Mai țin minte că l-am intrebat pe Bivuac cum s-a apucat de alpinism și după ce a terminat istorisirea, a incheiat prin a spune "de atunci, mi-am spus: "cățărare până la moarte". Am simțit atâta pasiune în aceste cuvinte încât am fost vrajită de dăruirea cu care face acest om tot ceea ce face. Mereu am crezut că poveștile lui despre trasee și devotamentul cu care vorbește despre munte, în special despre Coștila, m-au inspirat sub forma unei dorințe incredibile de a ajunge să cunosc muntele în toate ipostazele.

După ce am petrecut 3 zile la Coștila, prin niște trasee scurte (Întrerupta, Răsucita, Cățărătorul, Hermann Buhl și Creasta Coștila Gălbinele) dar care erau pe măsura pregătirii (mai deloc) am ajuns acasă alt om. Nu insinuez că aceste trasee ar fi pentru oamenii neexperimentați, asa cum eram la vremea aceea. Fiind secund, cu Bivuac cap, prea greu nu putea să fie. Pentru mine a fost, oricum, mai mult decât puteam și visam, fiind și prima oară pe conglomerat.

Îmi doream să descopăr cățărarea, îmi doream să fiu mai bună, îmi doream să muncesc pentru asta. Îmi doream să cunosc muntele și din perspectiva cățărării. Așa că, în noiembrie 2013, mi-am facut primul meu abonament la sala de escaladă Vertical Spirit. Nu cunoașteam pe nimeni de la sală.

Începuturile au fost...în manșă, ca la toată lumea. Devenisem atât de "obsedată" de antrenament încât ajunsesem să merg la sală și de 4 ori pe săptămână, de la 5 la 10. Când ajungeam acasă, visam tot la trasee, tot la cățărat...îmi transpirau palmele numai cănd mă gandeam la asta. În mintea mea era cățărare și-n culcare și-n sculare. Deși se întâmpla să am și zile mai proaste, sentimentul ăsta de îndrăgosteală, pur și simplu, nu dispare.

Comportându-mă ca un copil atras de dulciuri, am reușit să atrag în preajma mea oameni faini, dispusi să ajute, de la care am avut ce învăța. De la angajații sălii, până la clienți, am descoperit în fiecare cîte ceva interesant. Sunt zile în care merg la sala doar pentru socializare. Oricât de ciudat ar suna, cine știe de băncuța de afară....

Când a venit vara, oamenii au început să meargă prin trasee de alpinism iar eu am primit o invitație de la Silvique, în Fisura Albastră Directă. Wow! Dupa ce că e Albastra, mai e și directă.! Eu nu visam nici măcăr la varianta Moșului, în viitorul apropiat! Nu mă credeam în stare pentru că nu aveam experiență în pereții mari și nici în cei mai mici nu făcusem așa de multe trasee, mai ales cap. Eu mă cățăram de doar 10 luni iar Silvia vroia să mergem în Albastră. Cu toate că făceam gradul 7+, 8- nu știam cum o să mă descurc într-un traseu de anvergura asta. Mă gândeam că sigur e nevoie de mai mult. Și este.

Mai fusesem cu Silvia într-un alt traseu de alpinism din Crai, unde ne-am înțeles foarte bine și unde s-a creat legătura despre care spuneam mai sus că trebuie să o ai cu cineva pentru a te înhăma la tot felul de nebunii...pe munte. Totuși, m-am întrebat dacă o fi de ajuns doar atât? Pot eu să fac asta? Sunt pregatită atât fizic cât și psihic?

Am stat și m-am gândit dacă să accept sau nu și, până la urmă, mi-am luat inima în dinți și i-am zis Silviei: "fată, hai că merg dar să știi că nu știu cum o să iasă. Am emoții. Totuși, dacă tot aleg să merg, vreau să facem cap schimbat." Silvia a fost mai mult decât ok cu propunerea mea și nu se oprea din încurajări.

Cu o seară înainte de plecare, am revăzut filmul lui Bivuac, Fisura Albastră ieri și azi, pentru a nu știu câta oară. Mereu găsesc inspirație și motivație în acea prezentare.

Am ajuns la Căminul Alpin vineri seara și, deși se anunța un weekend ploios, că mai toata vara, îi spuneam Silviei că vom avea o zi perfectă! Trag speranța că nu o să par lăudaroasă dar vremea chiar e după sufletul omului! Am adormit târziu pentru că Silvia nu mai tăcea din gură...cu toate că nici eu n-o încurajam. La 5 dimineața se auzeau numai vocile noastre cum se îndreapta spre pădure, moment în care zăresc 2 ochi curioși în potecă. Afara era beznă iar paranoia mea cu urșii a pus stăpânire pe toata ființa mea! Pe cât de mult îmi place să merg cu fete la munte, pe atît îmi displace să fiu pusă în situația în care să-mi doresc să fi fost și un băiat prin preajmă! ))

-Silvia, stai! Uite doi ochi mai încolo.

-Unde, fată? Aaa, da. Și ce? Hai să trecem pe lângă.

-Cuuuuuuum???? Nici măcar nu știm ce e.

-Ei, o fi vreun câine.

("Ochii" se tot mișcau când la stânga, când la dreapta. Probabil că și "ei" aveau aceeași dilemă. ))

-Poftiiiim? eu nu mă mișc de aici până când nu pleacă.

-Seriooos? Păi și dacă nu mai pleacă ce facem? Nu mai mergem în traseu? Uite că au dispărut.

-Um.....da, nici asta nu-i o opțiune. Nu puteam să ratez Albastra din cauza unor ochi. Hmm, bine, hai. (zic eu cu jumătate de gură)

Dupa ce am zăbovit vreme de un sfert de oră, am invocat curajul fricoșilor și am continuat pe poteca, în sus. În tot timpul ăsta inima îmi tresărea la fiecare zgomot. Ne-a prins răsăritul puțin înainte de intrarea în circuri. Primul meu răsărit alături de pereții mari. Uitasem și de Martinel așa că se anunța o zi perfectă!

Ca să-mi fac curaj și ca să mă obișnuiesc cu ideea, am rugat-o pe Silvia să ma lase pe mine să mă duc pe prima lungime. Vroiam să vad aflu cu exactitate în ce consta "orientarea" în traseu, despre care tot vorbea lumea. Mă simțeam de parcă eram în aventura vieții mele. M-a uimit faptul că, o data ajunsă acolo, am uitat de toate: de frică, de emoții. Mă simțeam una cu stânca. În atâta liniște, eram doar noi două cu muntele. Nu cred că pot descrie în cuvinte ce am simțit cu exactitate.

Îmi amintesc că la plecare m-am uitat în sus, am tras aer în piept și am început să mângâi stânca și să simt recunoștință pentru că sunt acolo. Muntele ne-a primit atât de frumos!

Lungimile au curs pur și simplu și nici nu mi-am dat seama când am ajuns la căsuța lui Emilian Cristea, din Bivuacul 2. Până acolo am avut parte și de soare, și de ceață dar și de nori care se mișcau cu viteza luminii pe lânga noi, când în sus, când în jos. Cineva a regizat spectacolul ăsta foarte bine.

Eram atât de relaxată că am avut timp să dau și sms-uri. Cineva drag mie mă anunța că se îndreaptă nori dinspre nord. Cui îi pasă? Am ajuns până aici, poate să vină potopul! Lungimea cu Tendor-ul, deși am simțit că stăteam sub gura unui uriaș bălos, după ce am povestit cu alții mai experiementați, am ajuns la concluzia că eu am prins-o uscată!

Ajunse în regruparea din Bivuacul doi, ne-am gândit că merităm o pauză mai lungă că să admirăm priveliștea care-ți tăia respirația. Pentru mine era ceva nou. Cu toate că Silvia era obișnuită cu astfel de "televizor", nu am putut să nu observ și să nu apreciez faptul că se bucura cu aceeași intensitate.

După ce terminăm conversația cu pârșul grăsun din regruparea generoasă, convenim să îi dam în sus. Oboseala începuse să își spună cuvântul dar noi eram dornice să ne bucurăm și de ce-a mai rămas din traseu, așa că am început să ne încurajăm reciproc, așa cum fac niște parteneri adevărați. După Bivuacul doi urmează și partea cea mai grea din punct de vedere tehnic dar și psihic, alături de minunatul tavan. La ieșirea din tavan, am avut și compania unor picurușuri de ploaie care s-au oprit în scurt timp. Oricum, nu mai conta. Ziua continua să fie PERFECTĂ!

Tot cățărând, ajung și la lungimea de încheiere, unde se află renumitul "picior de lemn". Pentru mine, acesta a fost elementul surpriză din traseu. Habar nu aveam cum trebuie să arate un picior de lemn.

Nu știu dacă a fost influența faptului că știam că aventura era pe sfârșite, însă aceasta a fost partea mea preferată din traseu. În 13 lungimi de coardă, nu reușisem să găsesc un loc mai bun de odihnă în timpul cățărării, decât piciorul de lemn. Când am dat de el, îmi amintesc că prima reacție a fost: WOW, ce e asta??? ce frumoooos! m-am târât în spațiul îngust, am rămas pe burtă, cu piciorul drept suspendat și m-am uitat în golul alpin, după care m-am uitat în față, la minunația din fața ochilor. Mă învăluiau nori pufoși și sparți prin care se mai întrezărea o urmă de soare. Am zăbovit vreme de 5 minute, timp în care am savurat fiecare secundă. Cred că atunci a fost momentul în care am simțit libertatea în cea mai pură formă. Deși nu am un munte preferat, simt că Bucegii au încărcătura energetică cea mai mare. Se spune că acolo unde ți-e inima, ți-e și casa, iar inima mea e acolo.

Am mai mângâiat stânca încă o dată, simțind recunoștința profundă, după care i-am dat în sus, spre Silvia care mă aștepta cu zâmbetu-i caracteristic....și cu telefonul în mână! ))

Am mâncat 4 din cei mai buni biscuiți din lume, după care ne-am târât ca șerpii până în Bușteni. Nu cred că drumul spre mașină a fost vreodată mai lung. Au urmat câteva zile cu un zâmbet subtil pe față. Nu am avut parte de entuziasmul de care credeam că voi avea parte, pe vremea când doar visam la Albastră. Cred că am avut parte, mai degrabă, de niște trăiri interioare greu de descris în cuvinte, pe care le simte orice alpinist iubitor de munte, atunci când își îndeplinește un vis.

Până în prezent, Fisura Albastră Directă este cel mai lung și complex, dar și cel mai frumos traseu de conglomerat pe care l-am cățărat. Privit prin ochii unui începător, mi s-a părut că oferă o oarecare varietate în cățărare, alături de altitudine. Abia după ce am ajuns în Creasta Văii Albe, am realizat că fusesem pregătită psihic, în primul rând, pentru această parcurgere. Lăsând la o parte sentimentele care m-au încercat, aș vrea să îi mulțumesc Silviei pentru că m-a încurajat mereu și a avut încredere în mine, uneori, mai multă decât am avut eu.

Îi mulțumesc și lui George pentru că, fără să știe, m-a inspirat "profesional" vorbind, din momentul în care am interacționat. Le mai mulțumesc și oamenilor care mi-au deschis calea către munte, pentru că, fără munte, nu aș fi fost omul care sunt astăzi. Se știu ei care. Nu am uitat nici de oamenii care m-au încurajat constant pentru orice proiect pe care l-am avut. Este important pentru că, uneori, o vorbă bună la momentul potrivit face cât 1000 de fapte bune.

Daca ți-e inima deschisă, muntele te schimbă fiindcă după fiecare aventură te întorci tot tu, dar cumva schimbat.