text si foto: Leslie Fucsko
Obiectivul initial, deschiderea unui traseu in fatza estica de Cerro Escudo, a fost prevazuta cu participarea a patru alpinisti. In urma unei deziceri, echipa s-a redus la trei alpinisti din care unul, din cauza unor bagaje pierdute si gasite de compania aeriana trei saptamani mai tarziu. la Haifa, in Israel, nici macar nu a ajuns in masivul Paine in Patagonia. Deci pe 18 ianuarie am ajuns numai doi, Gabi, bunul prieten din Ungaria impreuna cu subsemantul, in BC-ul Japonezilor din valea Ascensio, punctul de plecare pentru fetzele estice ale Cerro Fortaleza si Cerro Escudo, precum si fetzele vestice al celor trei turnuri principale din massivul Paine -Torre Norte, Torre Central si Torre Sur.
Pentru numai doua persoane insa, obiectivul initial a devenit din toate puncte de vedere un vis irealizabil. In primul rand am pierdut prea mult timp si energie carand materialul (200kg) din BC in ABC si pe urma din ABC la baza peretelui. Din punct de vedere tehnic si logistic, un al treilea alpinist ar fi fost indispensabil pt o premiera care, dupa parerea mea, ar fi necesitat un minimum de 20/25 de zile petrecute in perete! In general, toate expeditiile de acest gen au un minimum de participanti de trei sau patru alpinisti de acelasi nivel, dar in multe cazuri premierele de anvergura se fac cu o echipa de sprijin care are un rol important in portaje la dus si la intors din traseu, precum si la alimentareaechipei in timpul petrecut in perete.
Dupa mai multe zile de discutzii in timpul transporturilor, am hotarat sa schimbam obiectivul expeditiei si am decis repetarea si totodata terminarea unui traseu inceput dar neterminat din cauza unui accident grav petrecut la circa 200 m de varf. Traseul care se numeste Los Invalidos a fost inceput in ianuarie 1994 de o puternica echipa germana si este situat in extrema dreapta din fatza estica a Cerro Escudo, unde peretele prezinta singura linie evidenta de fisuri si diedre, care, desfasurate, au insa o inaltime cu mult mai mica (1000m) decat mijlocul fetzei( 1300m). Cum primii 400 m din traseu ni se pareau putin interesanti din punct de vedere tehnic, am hotarat sa deschidem o varianta cam la 200 m mai la stanga , intr-un sistem de diedre si placi desprinse care se uneau cu linia traseului original pe la mijlocul peretelui. Dupa 250 m si cateva lungimi deschise aproape exclusiv pe frienduri, ball-nuts, sky-hooks si cateva pitoane (A1/6b, A3/ 6a, A2/5+, 5+), am ajuns pe un prag unde s-au sfarsit si corzile statice ce le aveam cu noi. Blocati fiind mai apoi in ABC pt 5 zile din cauza unei furtuni de zapada, vazand ca timpul trece fara sa avansam nici macar cu un centimetru si ca pana la urma nu o sa avem destul de timp ca sa terminam traseul, am hotarat sa intram in traseu indiferent de conditii. Prevazand sa stam in perete maximumul de 10 zile care ne mai ramaneau, in ziua urmatoare am inceput sa tragem valizele pe linia deja deschisa. Mi se parea ca norocul este cu noi ! Era o soare si o caldura neobisnuita pt. Patagonia...
Omul planuieste, Dumnezeu hotareste !!
Incepand urcarea pe coarda statica fixa am vazut repede ca in timpul furtunii statica a fost aproape complet taiata in doua locuri si complet taiata intr-un altul, asa ca am fost obligat sa redeschid intreaga lungime facuta si dezechipata dupa premiera. Chiar si una dintre cele trei semicorzi, lasata pt siguranta intr-un pendul, a fost aproape complet taiata in mai multe locuri. In loc de 5-6 ore planuite ca sa ajungem pe prag unde vroiam sa instalam primul PBC (portaledge base camp) al nostru, mutarea noastra ne-a luat 16 ore. Am ajuns pe prag pe la ora unu noaptea pe o furtuna tapana asortata cu o ploaie de pietre venind de la un prag de zapada situat la 140 m mai sus. Ce mai ramasese din noapte a fost lunga si epica, noi stand in picioare sub un tavanel de 80 cm, la adapost de pietre, intr-un vant de 80/100km/h..
Dimineata soare si cer albastru ca la Marea Neagra! Dupa instalarea PBC-ului prietenul incepe sa deschida lungimea urmatoare. O succesiune de lespezi/placi desprinse care se terminau pe o fatza spalata de ceva 20 m. Aceasta sectiune spalata dadea acces la un diedru de circa 100 m care ajungea direct la baza acelui prag cu zapada inclinata la 40-50 de grade de unde veneau toate pietrele suparate pe noi!! Dupa cateva ore de efort bogate in emotii, Gabi ajunge odata cu inceputul intunericului la baza fetzei. Cu mare satisfactie se da jos, sky-hook-urile nu prea sunt prietenii lui.
Nici nu am avut timpul sa terminam cina in hotelul nostru de 4 stele, ca furtuna si bombardamentul de pietre ne-a trimis direct sub tavanelul nostru salvator, unde am petrecut restul noptii !
Dimineata soare, cer albastru si o caldura de dus la strand. Dar bilantul pierderilor s-a agravat serios, portaledgul a fost indoit de o piatra de cateva zeci de kilograme, cortul s-a trezit cu trei intrari spatioase in loc de una singura si corzile lasate in lungimea neterminata s-au multiplicat in timpul noptii, in mai multe bucati de lungimi variabile... Cateva ore mai tarziu, dupa ce am reparat portaledgiul si am lipit de nevoie cortul cu banda de pansament, legat cu o singura semicoarda de 60 m intacta, am terminat lungimea inceputa ziua precedenta ( A3+/6b). Planul era sa terminam cu orice pret lungimile de sub pragul de zapada si astfel sa mutam PBC-ul sub sau chiar pe prag in ideea sa fim la adapost de pietre. Ziua a fost foarte lunga, lungimea urmatoare de 60 m a luat prea mult timp chiar daca nu a fost prea dificila (A2/6a). Dupa ce am curatat lungimea si am revenit in PBC 1, noaptea neagra ne ajunsese din urma si furtuna incepuse sa arunce primele proiectile. Am atins panta de zapada inclinata si eram la numai cateva zeci de metri de traseul german.
A venit o noapte lunga... prea lunga pt moralul noastru.
Dimineata soare si cer albastru de dus ..acasa. Bucatile de coarda utilizabile pe care le mai aveam la dispozitie erau: 30 m de Beal Ice line si 67 m Beal static. Cu un portaledge schiop imbracat de un cort utilisabil eventual la bronzat in Havaii si cu bucatelele noastre de Beal, sprijiniti de un moral spre zero, nu a fost prea greu de decis ce ne mai ramane de facut! La urma urmei, ne-am dat seama ca si retragerea a devenit foarte delicata cu restul de corzi ce aveam. Cei 400 de metri deschisi ne-au luat la retragere mai mult de 12 ore. In mod normal, in 3-4ore ar fi trebuit sa fim la baza. In zilele urmatoare vremea a fost super calda, drept pentru care caderile de pietre s-au intensificat pe toate fetzele. In 10 zile au fost doua accidente din cauza pietrelor: un american in fatza vestica al Cerro Norte si un german in fatza estica al Cerro Central si-au pierdut viatza, ceea ce a necesitat actiuni de evacuare din perete extrem de complicate, actiuni la care au participat multi dintre alpinistii prezenti in zona.
Dupa ce am terminat cu transportul de material in sens invers, din perete in ABC si pe urma in BC, am hotarat, asa, in ciuda la tot, sa repetam traseul Piola din fatza vestica al Cerro Norte sau traseul Bonnington din fatza vestica al Cerro Central. In BC ne-am aliat cu alpinisti chilieni din Santiago, care aveau corzi dar nu aveau destule mobile si tot restul ce mai trebuie pt o astfel de ascensiune. In 5-6 ore am urcat de mai multe ori dus-intors din BC la perete. In intrarile in perete care au urmat am avut parte ori de un vant teribil, ori ajungeam la fata locului impreuna cu furtuna. De fiecare data juram ca nu mai urc niciodata pe aici, dar pana la urma, la a patra urcare cu prietenii Chilieni, am putut sa repetam partial traseul Piola (A2/6c) si traseul Bonnington(A2/6b), in doua echipe mixte cu alpinisti chilieni. Ultimii o suta de metri pe creasta terminala nu au fost facuti de nimeni dintre noi, caci vantul era mult prea tare si riscam sa ne trezim suflati in partea argentiniana al Patagoniei !!
Cateva zile mai tarziu eram in avionul care ma ducea intr-o alta lume. lumea alpinismului mediatic. Sub luminile orbitoare de pe platoul salii “Alpes Congres” din Grenoble, in fatza a o mie de spectatori, deschideam evenimentul anului in alpinismul mondial: al 14-lea Piolet d’Or. Pasajul rapid din lumea minerala si splendida al Patagoniei ,in lumea galagioasa si luminoasa a acestui eveniment, a fost o schimbare drastica si epuizanta pt. mine!
O expeditie in Patagonia, in toate cazurile este o partida de ruleta ruseasca cu vantul, cu pietrele, cu gheata, cu soarele, cu zapada si nu in ultimul rand, cu tine insutzi! In mod curios, in timpul caderilor de pietre, nu a fost nici o singura piatra care sa ne atinga. Si totusi in timpul ultimelor patru zile, presiunea psihologica a devenit de o amploare aproape insuportabila. In momente asemanatoare, valoarea succesului sau insuccesului isi pierde toata importanta si instinctul de autoprotectie devine singura motivatie umana logica !!
Deschiderea de trasee noi in peretele estic al Cerro Fortaleza, peretele estic al Cerro Escudo sau chiar si in peretele sud al Torre Sur, raman niste obiective de ordin major in alpinismul de nivel mondial. Tentativa noastra se adauga la lunga lista de tentative esuate facute de alpinisti ca si Jim Bridwell, Mario Manica sau Stefan Glowatz. Rarele trasee existente in acesti pereti, sunt considerate ca trasee facand parte din lista celor mai dificile trasee din lume de acest gen. Si pot sa va asigur ca ceea ce ramane de deschis, nu poate sa fie decat mai dificil ca cele existente.
Aviz amatorilor de premiere...
9.03.05, Leslie Fucsko Articol preluat de pe roclimbing.net
