Putine trasee din Alpi poarta cu ele aura si respectul pe care le inspira Walker Spur de pe uriasul versant nordic al Grandes Jorasses. Linia clasica, parcursa pentru prima data in 1938 de Cassin, Esposito si Tizzoni, ramane si astazi un test de rezistenta, anduranta si stapanire tehnica pentru alpinistii care viseaza la marile rute ale lumii. In vara acestui an, romanii Adelin Udeanu si Andrei Barbut au reusit sa duca pana la capat aceasta ascensiune, scriindu-si propriul capitol intr-o poveste alpina legendara. Intre stanca verticala, pasaje de mixt si expunerea imensa a peretelui nordic, cei doi au traversat o experienta care imbina exigenta tehnica cu emotia intalnirii cu istoria.



Despre motivatie si pregatire
Ce v-a determinat sa alegeti Walker Spur ca obiectiv de ascensiune?
Fiind un traseu clasic si faimos, cand ajungi prima data in peretele asta, vrei sa il parcurgi. Pentru perioada in care am mers noi, chiar era cel mai uscat traseu din perete si nici nu ne-am gandit la alta ruta. Pentru o ascensiune de iarna, situatia se schimba, alte rute fiind mult mai facile.

Cum v-ati pregatit fizic si psihic pentru aceasta ruta?
Nu pot spune ca am avut un antrenament specific/special pentru ruta asta, pur si simplu ne-am simtit pregatiti. Dar faptul ca am catarat mult la mobile/trad, iti intareste psihicul si te ajuta sa te descurci in peretii din Alpi, unde mersul la mobile este ceva normal si practicat in toate traseele clasice. Acolo se aplica vorba de ce sa pun o asigurare fixa, acolo unde merge pusa o asigurare mobila. Fiind un traseu lung, anduranta si pregatirea fizica sunt foarte importante. Corpul trebuie sa fie pregatit sa reziste in conditii cu apa putina, mancare si mai putina plus 14-16 ore de efort pe zi. Alergarea ajuta foarte mult la anduranta.

Ce strategie de aclimatizare ati urmat inainte de a intra pe perete?
Strategia noastra de aclimatizare a fost sa intram direct in perete si sa dormim prima noapte cam pe la 3500m altitudine. Asa ca am plecat direct din Chamonix dimineata, la 15:00 intram in perete si prima noapte am dormit pe la 3500. Nu am simtit deloc efectul altitudinii, pe tot traseul. Bine, nici nu cred ca se simte la 4208m, ma gandesc ca de la 4500m in sus cam incepi sa simti ceva.

Cum ati ales perioada exacta pentru ascensiune, tinand cont de conditiile meteo si de peretele nordic?
Am urmarit vremea cam cu doua saptamani inainte, si cand am prins o fereastra cu 3-4 zile de vreme buna, am plecat. La o zi dupa ce am terminat noi traseul, a fost vreme urata si a nins pe sus (s-a depus un praf de zapada pe stanca) si traseul nu mai era in conditii (conform celor de la refugiu). Despre experienta pe traseu

Care a fost cea mai dificila sectiune tehnica pentru echipa voastra?
Aici este o intreaga poveste :)) Prima portiune, mai exact diedrul Rebuffat, este vestita pentru pierderi si gasirea cu greu a intrarii in diedru, daca nu esti atent. Cum noi eram focusati sa ii dam cat mai repede, am ratat diedrul Rebuffat si am mers in continuare in traversare stanga, unde am gasit ceva pitoane si regrupari, deci am zis ca suntem bine.

Am gasit apoi un diedru la dreapta, am urcat pe el si am tot traversat ascendent dreapta pe niste fete ude si cu pasi destul de grei, la mobile, dar tot gaseam regruparile si am dat mai departe. A venit noaptea si odata cu ea ceata, dar am dat inainte sperand sa intram in traseul nostru, eram constienti ca nu are cum sa fie gradele astea in traseul nostru :))). Ne-am tot dus in traverseu dreapta pana am ajuns la o regrupare veche pe pitoane si o mica brana de piatra uda si cu zapada veche pe ea. In sus era o fata din care curgeau siroaie, si in dreapta parea imposibil de traversat, inca era ceata si nu vedeam nimic in jur, era deja trecut de orele 22.

Am luat decizia sa ramanem pe acea branita si vedem dimineata ce facem. Am intarit regruparea cu trei frienduri, ne-am legat, am dat zapada la o parte si am incercat sa ne gasim un loc. Fiind totul ud am spus ca nu scot sacul de dormit, dar am scos sacul de bivuac si cu tot cu bocanci m-am bagat in el. Am stat in fund toata noaptea cu picioarele atarnand in hau si bagat in sacul de bivuac, nu cred ca am adunat o ora de somn toata noaptea. Dupa ceva timp s-a luminat si am vazut sub noi o zona mai plata ca o traversare, i-am aratat lui Andrei si i-am zis: Cred ca traseul nostru este sub noi.

A doua zi dimineata ne-am lamurit ca acolo este traseul, am facut un rapel de 70 metri si am intrat inapoi in el. Ne-am uitat apoi pe liniile din perete si ne-am dat seama ca intrasem in Diretissima Gabarou, un ED++ :)) Asta a fost cea mai tehnica/dificila parte din traseu.

Cum ati gestionat traversarea zonelor expuse la caderi de pietre sau gheata?
Nu as zice ca ne-au pus probleme, nu ne-am simtit niciodata in pericol din cauza caderilor de pietre. Pur si simplu am mers ca pisicile pe zonele friabile :))

Cat timp a durat in total ascensiunea si cate bivuacuri ati facut?
De la baza peretelui pana in varf a durat 47 ore si doua bivuacuri. Approach-ul a fost 6 ore si coborarea de 8-9 ore.

Care a fost rolul comunicarii si al increderii reciproce in momentele critice?
Comunicarea si increderea in partener sunt vitale in catarat, dar mai ales in traseele de multi-pitch si pereti mari. Oricat de bun ai fi tu fizic, oricat de tare ai avea psihicul, fara incredere in partener poti ceda in orice moment. Sunt momente cand se aduna oboseala, in care nu ai dormit toata noaptea si a doua zi trebuie sa cateri 14-15 ore (cum a fost cazul nostru prezentat mai sus). Daca nu ai un partener cel putin la fel de calm si asumat, nu vei face fata in momentele grele, vei ceda psihic.

Cum ati impartit sarcinile de conducere pe lungimi de coarda?
Aici a fost simplu, fiecare lua ce venea la rand, nu am avut un sistem anume de a imparti lungimile.

A existat un moment in care ati simtit ca trebuie sa renuntati? Ce v-a motivat sa continuati?
Nici prin cap nu ne-a trecut asa ceva si nici nu am avut o situatie/conjunctura critica care sa ne aduca gandul asta in minte. Eram pregatiti fizic si mental sa iesim sus, cam in orice conditii, nu s-a pus vreodata problema sa renuntam. Motivatia poate disparea oricand, dar dorinta de a termina acest traseu a fost motorul care ne-a facut sa iesim sus cu zambetul pe buze si sa avem inca destula energie pentru coborat.

Despre logistica si echipament
Ce tip de echipament tehnic a fost esential pentru voi pe acest traseu?
Asigurarile mobile, coarda de 70m.

Ati avut echipament pe care, retrospectiv, l-ati considera inutil sau excesiv?
Nu am avut echipament pe care sa il caram in plus. Ne-am facut bine temele si am luat cu noi doar ce am avut nevoie, de asta am avut rucsaci destul de usori pe care nici nu i-am simtit in spate.

Cum ati gestionat hidratarea si alimentatia pe parcursul ascensiunii?
Am plecat din Chamonix cu 2.5 litri de apa fiecare, am intrat in perete cu 1.8-2 litri de apa. Am topit zapada abia in noaptea a doua, cam dupa 29-30 ore de la intrarea in perete. Pe partea de mancare nu va luati dupa mine :))) pentru a merge light, am taiat din mancare, corpul meu fiind invatat sa stea zile intregi nemancat. Am avut cu mine 250 grame mix de nuci si 150 grame de parmezan, plus 5 geluri din care am mancat doua. Asta a fost toata mancarea mea pentru 65-66 ore.

Ce fel de incaltaminte (bocanci, coltari, espadrile) ati folosit si cum s-au comportat in conditiile mixte?
Am folosit bocancii de la Scarpa model Ribelle Tech 3 care sunt top din top si s-au comportat excelent (am catarat mult in ei, doar la gradele peste 5c/+ am pus espadrile). Coltari am avut modelul Dart de la Petzl, espadrile am avut TC PRO, care sunt cele mai bune espadrile pentru multi-pitch, din perspectiva mea.

Despre impact personal si lectii
Cum ati resimtit diferenta intre Walker Spur si alte trasee alpine pe care le-ati parcurs?
Walker Spur este altceva, isi merita locul intre clasicele fete nordice, iar faptul ca in anii 1930 pionierii au deschis asa ruta, spune multe despre cat de mari si granzi erau. Astept momentul cand vom parcurge un perete mare/fata Nordica in conditii de iarna/mixt si cu siguranta impactul va fi altul.

Care a fost momentul cel mai frumos sau memorabil al ascensiunii?
Un moment frumos a fost, clar, iesirea pe varf cand ne-am dat seama ca am reusit. Dar un moment memorabil va ramane acel bivuac in fund cu picioarele in hau, in care mi-am dat seama cat eram de calmi si linistiti in negura noptii si cum admiram cerul instelat (dupa ce s-au risipit norii) de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Cand esti impacat cu tine si stii ca oricat de greu ar fi momentul si oricat de blocat esti, intotdeauna exista o solutie, trebuie doar sa iti permiti sa vezi imaginea de ansamblu, sa nu pastrezi ochelarii de cal.

Cum a influentat aceasta experienta relatia dintre voi ca echipa?
Nu am discutat despre asta, dar eu cred ca a ajutat la sudarea echipei.

Ce ati invatat despre voi insiva in timpul urcarii?
Ce intrebare profunda. Mi-am intarit concluzia ca trebuie sa intelegi muntele si sa te mulezi dupa nevoile lui. In trecut am patit sa subestimez un traseu sau o aventura de genu si am fost de multe ori palmuit. Acum, odata cu experienta acumulata, mi-am dat seama ca trebuie sa iti accepti statutul de David, dar sa iti pastrezi spiritul si credinta ca vei reusi sa ii dai cumva de cap.

Daca ar fi sa repetati traseul, ce ati face diferit?
Cum spunea Andrei: stiu totul despre traseul asta, in afara de diedrul Rebuffat :))) Dac-ar fi sa repetam, nu am mai rata diedrul, altceva nu as vedea ce am face diferit, poate am merge integral concomitent :))) stiind ruta deja.

Ce sfat ati oferi altor alpinisti care viseaza sa parcurga Walker Spur?
Sa lucreze la anduranta, la mersul cu asigurari mobile, sa parcurga alte trasee prin Alpi pentru a se invata cu terenul.