eCLIMB.ro

LUMEA VAZUTA DE SUS - Jim Bridwell
postat de geo_bivuac
 
Legendarul alpinist din Yosemite Jim "The Bird" Bridwell a murit in data de 16 februarie2018 la varsta de 73 de ani în Palm Springs, California. El va ramane nemuritor in istoria alpina pentru contribuțiile sale, nu numai pentru performantele din Yosemite - aproximativ 100 de trasee catarate la liber, plus rutele de A5 din peretii mari pe Half Dome și El Capitan, dar și pentru rutele alpine din Alaska si Patagonia. 

El a fost unul dintre marii inovatori ai erei moderne de alpinism, aducând o meticulozitate tehnologica combinata cu o atitudine "go-for-it", la premierele sale.

Bridwell a reprezentat o legătură cu epoca de aur a alpinismului, avandu-l ca mentor pe regretatul Royal Robbins in tinerete, înainte de a porni în următoarele patru decenii de catarare.

În ceea ce privește porecla lui, Pasarea, Bridwell era un observator de păsări și ii placea sa admire șoimii. Prima sa catarare a fost în San Jose, California, pentru recuperarea și înlocuirea ouălor din copacii inalti.

jim.jpg

Prima escaladă, Rio de Janeiro: Anii ‘50
Soarele strălucea pe spatele şopârlei ca pe apă. De fiecare dată când mă întindeam după ea, săgeta, rapid ca un peştişor, mai sus pe pietre, peste dâmburi şi prin umbrele răcoroase ale micilor crăpături. Aveam şase sau şapte ani. Întotdeauna mi-a plăcut să privesc animale mici, dar şopârla, pur şi simplu, mă lăsa cu gura căscată. Acum s-a îndepărtat de mine. Am atins stânca şi îmi doream ca mâinile şi picioarele să rămână lipite de granit la fel ca acea mică creatură, iar apoi, fără să mă gândesc , am început să mă caţăr după ea în sus pe stâncă. Din când în când, şopârla se oprea ca şi cum ar fi vrut să mă atragă.

Piciorul mi-a alunecat puţin pe o piatră şi m-am uitat în jos. În hăul de sub mine totul devenise mult mai mic. Nu mai era nimeni prin preajmă. Am început să tremur. Şopârla dispăruse. Parcă s-a înnorat brusc. Mi-am relaxat lent priza strânsă de deasupra şi mi-am dus degetele tremurânde către cea de sub ea. Apoi şi cealaltă mână, apoi un picior, făcând mişcările invers. Acelaşi teren peste care am trecut, hipnotizat de mişcările şopârlei, a devenit mai abrupt, iar prizele mai dificil de găsit.

Când am pus picioarele pe pământ, m-am dus pe spate, lumea orizontală nemaifiindu-mi familiară. M-am calmat şi mi-am imaginat şopârla sus pe stâncă, privindu-mă cu corpul ei foarte rapid.
Ani întregi a fermentat în mine amintirea aceea de frumuseţe şi teamă până când mi-am dat seama că nu era vorba de şopârlă. Voiam să prind ceva şi mai greu de prins: voiam să găsesc limitele imaginaţiei mele.

Yosemite, anii ’60
Aveam 17 ani şi nici măcar n-aveam papuci de căţărat. Pereţii se ridicau şi creşteau deasupra pădurilor în valuri de granit imense. Aşteptarea mă ameţea. În mod inevitabil, căutarea mea m-a adus în Yosemite. În anii ’60 era centrul căţăratului la liber în America, o comunitate mică şi oarecum inchisă. Pe atunci nu exista un ghid al văii. Informaţiile despre trasee se transmiteau din gură în gură şi era nevoie de timp pentru a accepta o figură nouă. Dar călătorind aşa cum am făcut-o eu, tatăl meu fiind pilot în armată, eram obişnuit să fiu puştiul cel nou. 

Stăteam pe la locurile de campare ale căţărătorilor, îi ascultam cum vorbesc despre trasee, îi urmam la baza traseelor. Ocazional mai eram invitat să merg la bouldering. Când m-am întors acasă la San Jose, o săptămână mai târziu, am lucrat la curăţat găinaţ de pui şi am strâns destui bani ca să-mi iau nişte pantofi. Am strâns nişte prieteni din liceu cu care să mă caţăr pe nişte stânci din zonă şi să-mi exersez tehnicile în coardă.

Iarna urmatoare, înapoi în Yosemite, toată lumea vorbea de Peretele Diedrului (Dihedral Wall). Doi tipi, relativ outsideri, Ed Cooper din Seattle şi Jim Baldwin din British Columbia, împreună cu mai consacratul Glen Denny din zonă, băteau a treia mare rută pe El Cap, iar pe unii căţărători din vale precum Royal Robbins îi enerva această tactică de asediu a lor. Căţăratul rapid şi eficient, cu corzi fixe folosite cât mai puţin posibil, devenise un nou ideal. Pe cât de mult le plăcea băutura, iar lui Jim Baldwin obscenităţile, abordarea acestuia părea un pas înapoi.


"Hei, Jim," m-a strigat odată Baldwin când am apărut la camping. Vocea lui groasă şi dură venea din spatele bărbii lui dese,  iar ochii îi străluceau ameninţători în spatele unor ochelari mari. "Când te-ai întors?" Era prima dată când un rezident al Văii mi se adresa pe nume.


În primăvara următoare am mers cu mai mulţi căţărători la baza Coloanei Washington pentru a căra trupul lui Jim după ce acesta a făcut un rapel până ce a ieşit de pe coardă şi a căzut mai multe sute de metri pe grohotiş. De pe chipurile încordate şi ochii roşii ai căţărătorilor din jurul meu, în timp ce-l ridicam, a răzbit un sentiment puternic de fraternitate. Apoi, de fiecare dată când rapelam mă gândeam la Jim. Mi-am jurat că n-o să-mi slăbesc niciodată atenţia şi o să mă bazez întotdeauna pe mine.

jim1.jpg
Jim Bridwell in Camp 4, ca. 1964, when finding a partner was still hard for him. Forty years later Bridwell is credited with nearly eighty first ascents in the Valley; he also helped found the Search and Rescue Team in 1967 and introduced the "a, b, c, d" subgrading of the Yosemite Decimal System.
[Photo] Glen Denny


"Te caţeri la liber?" a strigat Layton Kor la mine. Layton nu credea in pierderea timpului.
"Da" i-am răspuns.
"Nenorocitule mic," mi-a spus el râzând. Layton era plin de energie pozitivă sănătoasă şi se plimba prin camping împărtăşindu-şi ideile, spunea bancuri porcoase, glume proaste, devora mâncare, alerga după femei, făcea traseu după traseu, perete după perete (inclusiv a patra rută pe El Capitan, West Buttress, în 1963, împreună cu Steve Roper) până a rămas fără parteneri, apoi căţărându-se cu cine apuca, chiar şi cu mine.

Când am făcut cu el Rixon’s Pinnacle în partea vestică extremă, a bătut asigurările foarte intimidant. 1,95 m între ele, a spus el pe un ton foarte serios. Acesta e un traseu înfricoşător, iar înălţimea face o diferenţă importantă. În ziua aceea am reuşit primul meu traseu cu el pe partea stângă a Folly. Aproape de vârf, o crăpătură se transforma într-un horn, iar Layton, care avea pieptul mare, s-a uitat la constituţia mea slăbănoagă şi mi s-a adresat cu o voce resemnată… "Nu vrei să faci tu asta ?" Abia aşteptam o asemenea ocazie.

M-am urcat rapid mândru că de data asta nu i-am mai curăţat doar pitoanele. Layton a fost primul meu mentor şi m-a învăţat valoarea vitezei. Era un căţărător care se axa pe terminarea căţărării, iar pentru Layton orice era permis – se trăgea de bucle, călca pe pitoane, orice te ajuta să te mişti mai rapid. După ani de zile, pe munte, am preţuit acea lecţie.

 Layton nu era singurul care a început să mă invite la căţărat. În acea vară, în 1964, am fost, în sfârşit, acceptat în cercul elitei, unde o garderoba elegantă compusă din pantalnoi bakers (50 de cenţi) şi o cămaşă albă (35 de cenţi) cumpărată de la un magazin Merced second-hand reprezentau codul vestimentar nescris. Oricând aveam ocazia să mă duc împreună cu căţărători tari precum Kor, Chuck Pratt şi Frank Sacherer încercam să învâţ orice.

M-am simţit foarte norocos când Frank m-a rugat să urcăm pe North Buttress din Middle Cathedral, un vechi traseu de artificial al lui Harding. Frank eram mai selectiv decât Layton în ceea ce priveşte partenerii lui, iar acum aveam şansa să mă alătur elitei căţărării libere moderne. Seară de seară părea că Sacherer, acest tânăr de 24 ani pistruiat şi aspru, ajungea în Camp 4 ca să încânte audienţa cu ultimele sale reuşite la liber pe trasee de artificial sau cu ascensiuni într-o singură zi, fapte vizionare care păreau imposibile celor mai buni căţărători din acele vremuri.

Dar dacă Layton îşi extenua partenerii, Frank îi îngrozea: spunea că Eric Beck şi Steve Roper sunt nişte "papă-lapte" în diverse ocazii. Beck l-a rugat să pună un piton pe măsură ce Sacherer se căţăra, fără protecţie, mult deasupra regruparii, iar Roper s-a retras dintr-o căţărare in care trebuia sa parcurga 20 m deasupra ultimei asigurari pe Crack of Doom.

În curând am înţeles şi eu ce însemna să-i fii partener. La baza lui North Buttress m-a cântărit din priviri. "Nu ştiu dacă poţi face asta, dar o să aflăm imediat." Apoi s-a apucat să se caţere imediat fără să fie legat în coardă. Am catarat după el, cu grijă, până am ajuns la primul pas artificial, unde mi-a dat voie să mă leg in coarda. Ne-am dezlegat din nou pe măsură ce lungimile de coardă deveneau mai uşoare în apropierea vârfului. "Să nu cazi aici" m-a avertizat Frank "pentru că dacă o vei nu o sa aud cand ajungi jos."

Am percurs cele patru lungimi de arficial de pe North Buttress în cinci ore şi jumătate si trei lungimi de gradul 5.10, cel mai mare la acea dată. Probabil că i-am fost pe plac, pentru că am făcut apoi a doua ascensiune la liber a Crack of Doom împreună. "Eşti cel mai bun partener pe care l-am avut vara asta" mi-a zis. Am fost flatat şi inspirat: aceste valori periculoase mi-au animat căţărarea pentru anii care vor urma. Când Steve Roper a plecat în Europa, m-a informat că "probabil o să mori până mă voi întoarce."

Părea că Frank trebuie doar să-şi imagineze ceva sălbatic, iar asta se şi adeverea. "Vreau să fac The Nose într-o zi" a spus el într-o seară în Camp 4. Dacă ar fi spus-o oricine altcineva, toţi rezidenţii ar fi râs. În schimb, am ascultat uimiţi în tăcere în timp ce Frank ne explica faptul că dacă făcea Stovelegs Cracks la liber, restul putea fi făcut în mai puţin de 24 de ore. În 1964 m-a luat cu el într-o recunoaştere a acelui traseu, iar un an mai târziu, când a plecat să-şi continue cariera de fizician, aveam impresia că şi-a lăsat moştenire viziunea, ca de altfel şi Valea, generaţiei mele.

Interludiu: Camp 4, sfârşitul anilor 1960-anii 1970
Şi ce testament… Perioada hippie şi revoluţia căţărării la liber erau amândouă în plină desfăşurare. La Camp 4 furam electricitatea Parcului trăgând un cablu electric de la băi la cortul meu arăbesc, unde aproape încontinuu petreceam cu muzica lui Jimi Hendrix, a lui Bob Dylan şi ale celor de la Rolling Stones.  În schimbul organizării primei patrule oficiale de salvare, rangerii mă lăsau pe mine şi pe prietenii mei să stăm pe gratis, iar pentru moment ne lăsau în pace.

Yvon Chouniard a început să prelucreze nuci, iar alpiniştii au început să facă trasee fără pitoane, în timp ce talentaţii căţărători la liber ridicau ştacheta şi mai sus cu 5.10a, b, c şi d, culminând la final cu incredibilul 5.11. Puriştii precum Royal Robbins şi Henry Barber au perfecţionat un set de reguli etice în care prima respectul faţă de stâncă şi de propriile ei caracteristici. Ray Jardine, pe de altă parte, a introdus cătărarea manşă şi a reuşit un 5.12, pe lângă primele modele de Frienduri, creând astfel posibilitatea unor trasee tot mai dificile.

Deşi m-am alăturat lui Barber pentru a reuşi a doua căţărare la liber a traseului New Dimensions, primul 5.11 din Vale, mi-am perfecţionat şi tehnicile de căţărare artificiala, care erau în continuare necesare pentru căţăratul în pereţi mari. El Capitan şi The Nose rămâneau ţelurile mele.

jim2.jpg
The center of the universe, ca. 1975: from left to right, Ron Kauk, John Bachar and Mark Klemens in the Camp 4 parking lot. By the early 1970s, Bridwell, influenced by a Yvon Chouinard article, had started looking at the Valley as a training ground for big climbs in remote venues.
[Photo] Jim Bridwell


Primul meu perete mare: Aquarian Wall, 1971
Când te uiţi prima dată la un perete înalt, imensitatea stâncii te apasă pur şi simplu, dar odată ce părăseşti pământul şi ajungi îndeajuns de sus începe să se simtă din ce în ce mai uşor, ca şi cum, odată cu schimbarea perspectivei, legile gravitaţiei se pot schimba. În 1969, când eu şi Kim Schmitz ne plimbam cu binoclul pe la baza lui El Capitan, ne chinuiam să vedem făgaşele şi crăpăturile din acest monolit imens punându-ne la muncă imaginaţia pentru a le transforma în trasee ce puteau fi create fără prea multe foraje. În prima treime de jos a peretelui părea mai neted, dar la o privire mai atentă apăreau o serie de arcade.

Kim era mai tânăr decât mine şi puţin mai tăcut, dar împărtăşeam aceeaşi ambiţie. Pe atunci existau doar câteva trasee pe El Cap. Toate primele ascensiuni ale lor au fost realizate de către căţărători celebri. Ca şi mine, Kim era un relativ novice în Vale – a învăţat tehnicile de căţărare artificiala în Smith Rocks (care în zilele de dinaintea căţăratului sportiv era cunoscut pentru căţărarea artificiala). Nu simţeam doar greutatea imensei stânci, ci şi ale numele predecesorilor noştri: Harding, Robbins, Kor, Frost.

Am intrat in perete timoraţi, folosind bucle mici din chingi pe care le-am învelit pe plăcuţe, vârfuri de pitoane Lepper Z nou dezvoltate care abia îmi ţineau greutatea, iar când nu găseam nimic altceva, pe dibluri din aluminiu pe care le băteam cu ciocanul în găuri. Cea mai mică alunecare îl panica pe Kim. L-am auzit o dată strigând, dar mi-am dat apoi seama că nu are nimic în afară de nişte frecare cu coarda care i-a făcut hamul să îl taie la brâu.

Dar în hamacurile noastre mexicane de plajă, atârnate între două ancore, ne întindeam şi savuram apusul de octombrie băgând la cap cunoştinţele dobândite după traversarea unei  mari porţiuni de perete, cu numai 40 de ancore şi dibluri – până când norii cumulus strălucitori se transformau din frumoşi în ameninţători. Vântul ne bătea în perete rupându-ne hamacurile. În acea perioadă scurtă a venit iarna. În dimineaţa următoare am rapelat până jos cu spiritele distruse. Am lăsat în urmă 7,5 l de apă în punctul cel mai înalt – un semn că aveam de gând să ne întoarcem.

Apa s-a stricat. În vara şi toamna următoare, căldura ne-a ţinut dezamăgitor la sol în timp ce alţi căţărători ne încercau traseul. În sfârşit, în următoarea primăvară, cu braţul încă slăbit după un accident la schi, m-am săturat să-l aştept să se vindece, iar eu şi Kim am depăşit cel mai înalt punct al unei alte echipe. Au lăsat în urmă o piesă de echipament neobişnuită: o undiţă cu un cârlig pe care o foloseau pentru a trece de pasajele dificile la ancorele de deasupra lor. M-am decis că nu o să las tehnologia să stea între mine şi experienţa mea directă pe perete.

În timpul rămas pentru a termina traseul, am simţit cu adevărat întreaga forţă a elementelor: o picătură de ploaie se transforma într-o cascadă şi ne umplea cortul Bat cu 10 cm de apă. Apoi s-a transformat în fulgi de zăpadă gingantici şi atât de reci încât mâinile mi s-au învineţit şi s-au umflat obligându-ne să coborâm din nou.

La sfârşitul lunii iunie, când vremea s-a îmbunătăţit din nou, am ajuns din nou la ceea ce numeam noi Coral Corner: nişte formaţiuni calcaroase care ne sfârtecau degetele şi  îmbrăcămintea. Viermii se perindau pe stâncă dând impresia că aceasta din urmă a înviat.

O ultima lungime, 5.9 A1, m-a provocat la maxim, fiecare plasament largindu-se sau iesind. Sacul nostru de echipament a pendulat şi a rămas prins într-un tavan la 20 m spre dreapta traseului. Cu nişte înjurături sănătoase i-am dat drumul, am traversat către West Buttress şi am ieşit sus.
Sentimentul greutăţii ridicate; in următoarele ascensiuni ne-am mişcat mai repede şi mai puţin incărcaţi. Am denumit traseul nostru Aqarian Wall, realizat în timpul "erei lui Aquarius". 

Robbins a susţinut că ce am căţărat noi nu a fost tocmai un perete, dar cine era el să ne spună cum să botezăm traseul nostru? Deşi îl admiram, ca de altfel şi standardele lui, începeam să simţim că era rândul generaţiei noastre să le îmbunătăţească. Dacă şi-a botezat traseele lui ca fiind "pereţi", noi de ce n-am putea?

The Nose într-o zi: 21 iunie 1975
Luna plină a luminat partea sudică din El Capitan: umbre argintii, gri şi negre se ondulau în sus vreo mie de metri până la cer. La ora 04:00 am început la lumina frontalelor urcând cu ajutorul luminii lunii şi a memoriei – am repetat deja primele patru lungimi şi ştiam pe de rost fiecare mişcare şi fiecare plasament al nucilor sau al ancorelor. Aveam cu noi trei corzi de 9 mm de o vârstă şi o condiţie incertă, 25 de nuci, 25 de pitoane şi 6 l de apă.

Trecuseră 11 ani de când Frank mi-a dat pentru prima dată ideea şi opt ani de când am făcut la liber traseul Stoveleg cu Jim Stanton. Între timp, am fost prea prins cu proiectele mele de prime ascensiuni pentru a mă mai întoarce. Dar în acea primăvară am început să simt atracţia alpinismului.

Am citit un articol al lui Chouniard în care descria Yosemite ca neavând un sfârşit în sine, ci ca pe un antrenament pentru pereţii mari din lanţurile muntoase înalte ale Asiei, unde se regăsea viitorul alpinismului. Cam prin aceeaşi perioadă, Frost m-a convins că dificultatea tehnică pură nu era îndeajuns. Trebuia să mai existe un motiv pentru căţărat, un nivel de implicare şi de aventură care să facă din asta o experienţă spirituală. În timp ce căţărătorii precum Robbins păreau că merg prea departe şi făceau din sport o cvasi-religie, eram curios şi aprofundam, ca de altfel mulţi din generaţia mea, budhismul şi hinduismul.

Nu voiam să fiu doar un simplu căţărător. Munţii înalţi păreau că oferă ceva mai mult şi simţeam că viteza reprezenta siguranţă acolo sus. Cu o lună în urmă, în timp ce Bill Westbay, Jay Fiske, Fred East şi cu mine am terminat deschiderea peretelui Pacific Ocean, probabil cea mai grea căţărare artificiala din lume la ora aceea, mi-am dat seama că pentru a reuşi în pereţii înalţi trebuia să pot folosi căţărarea artificiala în secţiuni pe care nu le puteam face la liber. Am devenit încrezător că sunt îndeajuns de răbdător, priceput şi creativ pentru a trece peste orice obstacol.

Am început să mă gândesc la Cerro Torre din Patagonia. The Nose într-o zi ar fi o bună pregătire. Am petrecut mult timp la barul Mountain Room pentru a-mi găsi partenerii potriviţi. Tot mai mulţi căţărători veneau acum în Vale şi aveam de unde alege. Un candidat care promitea era John "Largo" Long, pe care Jim Donini mi l-a prezentat în 1970, când John a ajuns în Vale ca un tânăr căţărător obraznic, naiv şi cu o listă ambiţioasă.

John mi-a spus că a auzit că am făcut serii de câte o sută de tracţiuni, am rupt trei cărţi de telefoane în jumătate odată şi am tras un semn de stop din ciment ca să-l arunc spre o maşină care nu a vrut să mă ia la autostop. M-am amuzat copios în legătură cu aceste mituri, dar secondându-l pe John la primul lui offwidth am fost impresionat de determinarea lui şi am devenit parteneri de încredere. Ştiam că puterea lui şi mâinile lui mari ar fi perfecte pentru offwidth-urile mari din segmentele situate între Sickle Ledge şi Boot Flake.

L-am mai recrutat şi pe Billz Westbay, un căţărător din Colorado priceput la alternarea între căţăratul artificial şi cel la liber. Billy a fost de acord să se ocupe de partea mediană a traseului, care era o combinaţie între aceste două stiluri. În sfârşit, mi-am dat seama că vom fi toţi prea obosiţi pentru a căţăra la liber când vom ajunge la Camp 5, iar dat fiind faptul că am lucrat să-mi îmbunătăţesc tehnica de pitonare în ultimii ani eram alegerea evidentă pentru ultimele lungimi până în vârf.

Am dezvoltat un sistem în care am conduce în "blocuri": liderul cara o coardă şi mergea cap pe alta. Al doilea om strângea echipamentul, în timp ce al treilea urca la blocatoare cât mai repede pe coarda liberă trăgând o altă coardă. Când al treilea ajungea la locul de asigurare, schimba capetele corzilor cu liderul, care pleca mai apoi în următoarea lungime. În teorie, acest sistem permitea liderului suficient timp cât să poată fuma o ţigară şi să aprindă o alta pentru următorul care asigura. Cu 34 de lungimi de coardă în faţa noastră, ne-am raţionalizat câte un pachet şi jumătate de fiecare. Aveam de alergat pe verticală în timpul solstiţiului de vară, cea mai lungă zi din an.

La scurt timp după ce am început, am aflat că un alt grup a plănuit să fie pe acelaşi traseu cu noi. Îngrijoraţi că am putea sta blocaţi în spatele lor şi să pierdem timp, John s-a dus la ei în camping. "Aţi face bine să vă daţi la o parte din drum şi să ne lăsaţi să trecem" a spus el. "Altfel..." Era diplomaţia la care să te aştepţi din partea lui Largo.

jim3.jpg
Bridwell and John Long, joking around on their fifteen-hour 1975 Nose-in-a-day climb. Frank Sacherer had suggested the project in the mid-1960s, but it took a decade for Bridwell, Long and Billy Westbay to bring it to fruition.
[Photo] Billy Westbay


Ora 06:15: cei doi căţărători pe care a încercat John să-i sperie făceau bivuac în vârf la Dolt Tower. S-au trezit să ne vadă căţărand in pantalonii noştri cusuţi dublu de culoare roz-purpuriu şi cămăşile cu motive africane – încercarea noastră ironică de a defini o uniformă avantgardistă în Yosemite. Trebuie să fi fost o apariţie ciudată: deja schimbaţi, gâfâind, cu ochii ameninţători. Am lăsat două nuci în urmă uitându-le într-o zona umbrită. Am fost atât de absorbit de căţărarea rapidă încât nici n-am observat răsăritul. Abia am resimţit temperatura crescândă, mi-am dat jos puloverul şi l-am aruncat în gol.

"Unde ţi-e sacul de provizii ?" a întrebat unul dintre ei uitându-se în jur cu ochii sticloşi. I-am arătat rucsăcelul din spatele meu.
John s-a antrenat din greu pentru această căţărare. Deşi căţărarea la liber a acelei porţiuni a devenit obişnuită până atunci, trecerea lui scurtă de la căţăratul sigur în favoarea celui rapid ne-a uimit.
În scurt timp a ajuns să se caţere spre Boot Flake, patru lungimi mai sus, a 13-a lungime condusa de el.

Muşchii mei începuseră să aibă crampe de la ritmul susţinut. Fără pauze, totuşi, John a lăsat ultima ancoră şi a intrat direct intr-o bavareza sustinuta. Nici Billy şi nici eu nu am realizat că şi braţele lui John aveau crampe până când cheile de mână au început să-i alunece. Cu mâna liberă tremurandu-i de efort, a băgat o nucă în crăpătură şi a asigurat-o, la fix cât să evite o cădere de 25 m.

Billy a trecut în faţă. A reuşit pendularea King Swing din prima încercare şi a intrat apoi în nişte secvenţe dubioase, reminiscenţe ale unor stânci de la el din Colorado. Lungimile au trecut mai departe, iar la ora 13:30 am luat o pauză de cinci minute la Camp 4. Terminarea în 24 de ore părea acum sigură.

La secţiunea Great Roof l-am coborât pe John şi l-am trecut peste până când coarda s-a întins până la locul în care Billy făcea asigurarea, la vreo 15 m spre dreapta. Când i-am dat drumul, coarda s-a înfăşurat pe un colţ de stâncă. John a urlat în timp ce coarda se întindea la maxim. A tras de ea, muşchii braţelor ajungând la dimensiuni herculeane. Colţul s-a rupt şi s-a ridicat în aer. Faptul că cineva ar putea scoate un indicator de stop din ciment nu mai părea la fel de amuzant.

Ora 15:00 – Camp 5 şi rândul meu. Anul trecut am participat la o salvare în aceste lungimi înalte, iar atunci a fost montat echipament fix. Cineva l-a îndepărtat pe tot de atunci, acest efort încetinindu-ne în mod considerabil.

Am urcat cât am putut de repede combinând căţăratul artificial cu cel la liber, balansările, viteza şi atenţia.
"Mai repede, omule ! Trebuie să ajungem jos până să se închidă barul" mi-a strigat John, iar eu am combinat două lungimi într-una. O coardă s-a blocat într-o crăpătură, dar John a scos-o. Am scăpat un anou, dar Billy l-a prins din zbor ca la basebal.

La ultima ancoră înainte de vârf metalul a ruginit mai mult de la ultima dată când am ajuns acolo, cu şapte ani înainte. M-am întrebat cât va mai rezista acest monument al stăruinţei lui Warren Harding.
Ora 19:00. Am stat puţin în vârf. Îmi amintesc vag un cer auriu cu smog. Apoi John ne-a amintit că mai aveam doar câteva ore până când se închide, aşa că am început să alergăm la vale pe East Ledges.

Când am atins pământul, noaptea a coborât, iar luna a luminat încă o dată marele bolovan. Papucii mei s-au umplut cu pietriş la coborâre, dar n-am vrut să mă opresc. Am şchiopătat până la maşină. N-am mai putut purta pantofi în următoarele trei zile.

Prietenii au pus un băiat pe drum care a strigat "S-au întors !" şi a fugit înaintea noastră la bar. Am fost aşteptaţi la intrare cu mai multe băuturi decât puteam ţine. Dar cea mai tare amintire a fost a doua zi, când Warren Harding, omul care a reuşit prima ascensiunea a The Nose, m-a felicitat înfocat. I-am mulţumit, apoi am şchiopătat spre cafenea pentru a fura nişte cafea.

jim4.jpg
Kim Schmitz on the first ascent of Zenith (VI A4 5.8, 1,800’) in 1978. Schmitz was Bridwell’s partner for his first new route on El Cap, the Aquarian Wall, which they established in 1971.
[Photo] Jim Bridwell


Sea of Dreams, octombrie 1978
"Cred că-i ca o creastă/Trebuie să te caţeri până-n vârf/Plutind într-o mare de visuri/Singurul lucru pe care-l poţi vedea/E priveliştea de deasupra norilor." Am luat acest nume de pe albumul Electric Light Orchestra şi i-am ales linia cu ajutorul unui telescop Questar pe care l-am împrumutat de la Serviciul Parcului. Discutam în fiecare dimineaţă visurile despre perete care ne-au fost influenţate parţial de către muzică sau de alte influenţe.

Credeam în visele profetice. Odată am visat că am căzut de pe o stâncă şi că-mi întind braţele ca o rândunică imensă. Când am văzut aceeaşi stâncă, treaz fiind, pe peretele P.O., puteţi fi siguri că am avut grijă.

Dale Bard, Dave Diegelman şi cu mine exploram marginile percepţiei noastre şi standardele pentru pereţii înalţi.
Pe parcurs am avut o competiţie să vedem dacă putem face mai puţin de 40 de găuri pe traseu. Nouă lungimi aveau gradul A5.

Trecând peste mici formaţiuni, pe măsură ce pertele părea că se ondulează sub mine şi creează un miraj în căldura verii, a trebuit să-mi controlez frica şi să nu-mi încerc prea mult asigurările care abia îmi puteau susţine greutatea. Am încercat să ascult stânca şi pitoanele, să-mi folosesc auzul mai mult decât celelalte simţuri. Am dezvoltat un ritm de semi-nevăzător: călcam pe ceva, priveam în jos, apoi mă uitam în sus, vedeam ce se întâmplă, urcam, mai puneam ceva, tot aşa, călărind valurile de sunet, mişcare şi concentrare către vârf.

Spre sfârşit nu am mai pus ancore pe nicio lungime, cu excepţia unui rapel, unde am avut şase RURP-uri pe post de ancore: Dale nu voia să urce dacă nu puneam o ancoră - asta enervându-mă, chiar dacă era de înţeles. În total, am făcut numai 39 de găuri. În zilele noastre sunt aproape 200.

Din vârful peretului, orice părea acum posibil. Dacă îţi puteai imagina un traseu, eu îl puteam căţăra. Căţăratul a devenit o cauză pentru care merita să trăiesc - un mod prin care îmi dovedeam libertatea în gândire.

jim5.jpg
Dave Diegelman starting the Hook or Book pitch (A5) on the first ascent of Sea of Dreams (VI 5.9 A5) in 1978. The route included nine A5 pitches; Bridwell recalls using his hearing more than other senses on the route, "riding the waves of sound and movement and concentration" to the top.
[Photo] Jim Bridwell

Cerro Torre: 3-4 ianuarie 1979
În cele mai haotice coşmaruri ai crea Cerro Torre: un turn rece şi singuratic, sus deasupra gheţarului, cu furtuni care pot dura până la 30 de zile, vânturi de peste 160 km/h şi formaţiuni din gheaţă de peste 30 m înălţime. Era un loc care întindea la cote inimaginabile limitele imaginaţiei mele.

M-am pregătit pentru succes cu aproape orice preţ. Când echipa aleasă de către mine cu grijă formată din Mike Graham şi John Bachar, doi dintre cei mai tari căţărători din acele vremuri, a renunţat, am vorbit cu un autostopist american, Steve Brewer, ca să mă însoţească în încercarea în stil alpin de a urca pe traseul Compressor. Căţărându-ne rapid eram ţinte în mişcare pentru căderile de gheaţă şi pentru vreme. Am luat minimul de haine (jachetă, pantaloni, saci de dormit), mâncare (terci de ovăz, zahăr, supă), echipament (25 de pitoane şi nuci, 25 de carabiniere, şase pitoane de gheaţă, un kit mic de spituri, două corzi de 9 mm) şi patru noi Friend-uri create de către Ray Jardine.

Steve avea un fel al lui de-a sta cu gura căscată, lucru care m-ar fi putut preveni cu privire la anumite particularităţi ale caracterului său. Cea mai încăpăţânată persoană pe care am întâlnit-o vreodată, refuza să lungească anourile de la blocator ca să mai crească viteza.

"Nu," a zis. "Am deprinderile mele şi funcţionează pentru mine."
Dar o vară în Peru l-a făcut să devină un bun căţărător la gheaţă, el conducând traseele joase pe gheaţă şi plasând un şurub la fiecare 45 m cu mine în urma lui. Mergeam eu cap de fiecare dată când lungimile erau pe stâncă, mixte sau solitare. Uneori trebuia să mă caţăr în offwidths fără asigurare, suprafaţa interioară fiind plină de gheaţă. Când ne-am odihnit sub tavan, gheaţa a venit către noi. Ne-am lipit de perete până când a trecut valul, iar în urechi nu-mi auzeam decât bătăile inimii. Cristalele pluteau prin cerul albastru ca nişte steluţe.

Mai multă gheaţă stătea agăţată deasupra noastră. Nu aveam cum să ştim când o să plece. Am urcat pe horn. După ce am tăiat o diagonală lungă pe ancore, acea lumină de seară a făcut ca peisajul din jurul nostru să prindă nişte culori mai calde de roşu şi auriu.

Am urcat 1.066 m, mai mult decât a reuşit oricine într-o zi pe Cerro Torre. În seara aceea am tăiat o treaptă în gheaţă şi am făcut un bivuac printre turnurile de gheaţă. Lumina stelelor aprindea aceste formaţiuni sticloase suprarealiste. Mă trezeam periodic pentru a verifica cerul. Vântul dinspre vest aducea acum semne de furtună. Nu aveam corzi fixe, saci de bivuac, ci numai două corzi şi mâncare cât pentru un bivuac.

Când vântul s-a transformat în vuiet, am început să ne luăm la întrecere cu furtuna trecând pe lângă corzi şi echipamente care atestau retragerile anterioare. Aproape de vârf a trebuit să sparg între 15-30 cm de gheaţă pentru a putea ajunge la ancore. Norii se strânseseră deasupra noastră.

A apărut compresorul lui Maestri, o maşinărie urâtă de vreo 136 kg, iar eu m-am minunat de efortul necesar pentru a-l urca pe această minunată turlă. Şapte dibluri rupte erau în sus şi spre dreapta către 25 m de granit aproape curat. Am luat-o spre stânga cu ajutorul pitoanelor pentru fisuri subţiri, a asigurărilor mobile, iar unde găseam o crăpătură puneam ancore din aluminiu în găuri făcute manual. În sfârşit, am tăiat o scobitură într-o crăpătură din gheaţă şi am pus un Friend. Spre surpriza mea, a ţinut. Am traversat spre stânga, am urcat la liber, cu picioarele la aderenţă şi pioletul în gheaţa de deasupra, iar apoi am tras de zăpada de pe vârf.

Steve m-a urmat şi el îndeaproape şi am dat noroc, ne-am îmbrăţişat şi am plecat imediat de acolo. Vântul bătea cu 100 km/h şi ne ridica când rapelam peste aceiaşi stâlpi de gheaţă care ne-au ameninţat la urcare. Din bivuacul nostru am văzut rafale care săgetau peste cerul purpuriu închis.

Dimineaţa a adus şi mai mult vânt şi o lume ascunsă în alb. Gheţarul era doar o pală licărire sub noi, printre norii care se învârteau. La coborâre, strângeam ancorele cu aceeaşi teamă şi am avut un deja vu necruţător. O panică bruscă: bucla ciocanului s-a rupt şi aveam impresia că mă văd căzând, ciudat, ca o figură stilizată pe zăpadă. Apoi, brusc, am ajuns la sfârşitul corzii, iar aceasta părea că se întinde la nesfârşit (şi am avut timp pentru o mie de gânduri referitoare la soţia mea, Peggy, la Coasta de Est, servind micul-dejun la McDonalds pentru a-mi putea plăti aventura şi Dumnezeu ştie că nu-i plac dimineţile şi o să-mi văd copilul nenăscut şi voi cădea până jos şi asta a simţit Jim Baldwin şi de ce urlu când ştiu că nu-mi face bine, de ce nu pot să tac şi să cad) până când coarda s-a întins şi am sărit din nou în sus.

jim6.jpg
Bridwell on the summit of Cerro Torre, January 4, 1979, after making the second ascent of the Compressor Route. It was the route’s first alpine-style and first integral ascent (Cesare Maestri’s team stopped below the summit mushroom). Bridwell would take a 150-foot fall on the descent, breaking ribs and chipping an elbow.
Steve Brewer/ Jim Bridwell collection


"Sunt OK !" am strigat în sus. "Am alunecat puţin."
Am căzut vreo 45 m, mi-am rupt coastele, mi-am rupt un cot şi mi-am făcut o vânătaie pe coapsă. M-am căţărat ca să iau tensiunea din coardă, m-am prins de nişte prize micuţe de gheaţă aşteptându-l pe Steve, după care am început să coborâm din nou în mai mult frig şi mai multă durere.

"Muy rapido, muy rapido," au strigat italienii când am ajuns la ei în camping. Pe jumătate glumind, le-am spus că ne-am mişcat rapid din cauză că ne era frică. Încălziţi de supa şi ceaiul cu rom făcut de ei, am simţit cum durerea se transformă în satisfacţie: viziunea mea sălbatică şi puţin probabilă prinsese, întradevăr, contur.

Zenyatta Mondatta: septembrie 1981
Înapoi în Yosemite am învăţat să văd trasee pe unde, la prima vedere, părea o rocă fără prize, iar apoi să le urmăresc. Pe Zenyatta Mondatta, neconectate, prize abia perceptibile realizau o traversare improbabilă peste un perete altfel fără detalii, care putea fi trecut cu cârlige şi cu găuri singulare. Fascinat, am urmărit designul complicat al traseului cum se desfăşura în lungimi de A5 consecutive.

Charlie Row mi s-a alăturat, urcand pe blocatoare.  Stânca surplombata îmi scurta vederea fără să-mi dea vreun indiciu că ceva s-ar schimba. Asta era frumuseţea traseului: nu-ţi dădea nicio speranţă, doar vederi scurte asupra stâncii din faţa noastră, aici şi acum pentru asigurările noastre şi mişcările în orb cu cârligele, abruptul necesitând acrobaţii delicate în aer. 

Mai târziu în ziua aceea, Charlie si Peter Mayfield m-au coborât delicat dintr-o lungime surplombata si si-au întins mâinile catre mine pâna când, intinsi la maxim, m-au agatat si m-au putut trage pe platforma lor. Am facut apoi rapel unul câte unul, rotindu-ne in aer ca paianjenii pe fire de matase,  calculând pendulul precis pentru a ajunge în bivuacul nostru, unde am putut, pentru prea putin timp, sa ne odihnim.

jim7.jpg
Peter Mayfield on Pitch 6, the Lightning Bolt Roof, during the first ascent of El Capitan’s Zenyatta Mondatta (VI 5.7 A4) in September 1981.
[Photo] Jim Bridwell

Comunitatea noastră mică de pe traseu era strâns legată, dar, sub noi, Yosemite era în schimbare. După încheierea traseului, am ajuns la baza peretelui pentru a observa că unul dintre rucsacii noştri de cărat a dispărut. Am plecat din Vale cu numai 20 de dolari în buzunar, nesigur dacă mă voi întoarce. Frăţia anilor ’60 şi ’70 dispăruse.

Dansul maeştrilor Woo-Li: martie 1981
“Ce naiba căutaţi aici ?” Acesta era începutul aproape oricărei convorbiri în acea iarnă din Alaska. Când Mugs Stumps şi cu mine am ajuns la Talkeenta erau -27 grade Celsius, iar săniile cu câini alergau pe străzi.

Mă gândeam că trebuie să existe un raport perfect între o cană de cafea şi o oră de prostii. Trei căni şi trei ore în cafeneaua deschisă în Grindelwald, Elveţia, ne-au purtat pe mine şi pe Mugs de la încercările eşuate pe The Mooses Tooth (în anul de dinaintea lui Dave Diegelman) la ce părea brusc să fie un experiment decent: încercarea feţei de est iarna, când zăpada şi gheaţa ar putea crea condiţii mai bune decât stânca de proastă calitate întâlnită în timpul sezonului normal.

Efectul cafelei a trecut, am decis să căţărăm altceva, dar când am zburat peste trecătoare, obiectivul nostru nu a reuşit să se închege, aşa că am decis rapid şi impulsiv să încercăm, până la urmă, The Mooses Tooth.

Pe măsură ce sunetul avionului se pierdea în depărtare, răceala părea că arde din ce în ce mai intens. Era linişte, cu excepţia respiraţiei noastre şi a scârţâitului zăpezii. Imaginaţia mea dădea înapoi din cauza a ce ne aştepta înainte. M-am apucat să montez cortul până când am găsit îndeajuns de mult curaj pentru a inspecta traseul nostru. Faţa estică avea o lungime de 1.500 m şi se ridica precum o fantomă bătrână.

Prin telescopul nostru mic am văzut o cornişă de zăpadă de cam 9 m care stătea exact deasupra traseului ales de noi. Când m-am întors să îi spun asta lui Mugs, o avalanşă imensă a curăţat faţa: cornişa dispăruse, iar zăpada a fost bătătorită pentru o ascensiune rapidă.

Cum am făcut şi cu Steve pe Cerro Torre, am redus la maxim echipamentul în favoarea vitezei: 18 pitoane, un set de nuci, 7 pitoane de gheaţă, 4 Frienduri şi provizii de mâncare şi combustibil pentru patru zile. Mugs a vrut să ia şi o trusă de spituit, dar am insistat că e prea greu. Partea inferioară a ascensiunii a constat într-o serie de jgheaburi create de avalanşă, iar dacă ar fi venit o furtună cât timp eram în perete retragerea putea însemna sinucidere.

În prima zi senină am cronometrat avalanşele încercând să ghicim dacă exista vreun şablon ascuns. În noaptea de dinainte să începem am băut o treime dintr-o sticlă de whisky cu ceai cald: înfruntarea următoarei dimineţi mahmuri părea oarecum mai uşoară.

Ne-am căţărat continuu fără nicio asigurare câteva sute de metri, rafalele de zăpadă pudră ne orbeau, iar ancorele de rapel erau ceva iluzoriu. Pe măsură ce soarele încălzea gheaţa şi zăpada, jgheaburile se transformau în avalanşe care vuiau în jurul nostru. Mugs a spart ultimii metri de zăpadă ca de zahăr până la creastă, dar jgheabul nu-mi mai putea susţine greutatea, aşa că a fost nevoie să-mi găsesc un alt traseu.

În dimineaţa următoare s-au format hornuri de gheaţă în drumul către jumătatea superioară a traseului. Niciunul dintre noi nu vorbea despre greutăţi în timp ce forţam să ajungem la WI5, dar urmărindu-ne unul altuia progresul relativ rapid ne mai creşteau speranţele.

jim8.jpg
Mugs Stump on the first ascent of Dance of the Woo-Li Masters (VI 5.9 WI4+ A4, 5,000’) in March 1981. The pair, who were plagued by frigid temperatures and a malfunctioning stove, climbed the route in perfect style without a bolt kit. In 2001 Bridwell returned to add a direct start to the route: The Beast Pillar (VI 5.10b A5 WI4+ M6, 4,800’).
[Photo] Jim Bridwell


În al doilea bivuac frigul a făcut inutilizabil cuptorul nostru ultrauşor. În afara de câteva pahare de apă şi de cafea, eram deshidrataţi pentru restul ascensiunii. Căderile de zăpadă masive, sporirea avalanşelor şi a jgheaburilor acoperite cu zăpadă au creat o realitate precară care în orice moment putea să alunece de sub noi. Începusem să-l apreciez şi mai mult pe Mugs. Spre sfârşitul celei de-a treia zi, văzându-mă împiedicat, ameţit de sete, a trecut în faţă cu o frontală. Când l-am ajuns, deja săpase o peşteră în cornişă, iar corpul îi era acoperit în alb ca şi cum ar fi fost un om de zăpadă viu.

La ora 01:30 A.M., cu peştera noastră săpată şi cu ceva ceai şi cafea făcută, ne-am prăbuşit în sacii noştri de dormit. Pe la mijlocul dimineţii, lumina a pătruns din nou prin intrarea peşterii, mai întâi slab, printre norii subţiri, după care s-a intensificat până când a ajuns să strălucească galben. Furtuna trecuse. Ne-am târât afară pe la 11:30 A.M. şi am căţărat patru lungimi, ajungând în vârf la ora 14:00. După un bivuac aproape de vârf, ne-am trezit la -34 de grade Celsius. Se forma gheaţă la suprafaţa apei când am încercat să fac cafea. După două căni pline, cuptorul a murit.

Rapel după rapel, zăpada se transforma în bucăţi sfărâmicioase şi fulgi sparţi. Am început să realizez consecinţele potenţiale ale stilului alpin şi m-am gândit la setul de spituri pe care l-am lăsat în tabăra de bază.

Mugs s-a uitat mirat la una din ancorele mele marginale, unde am găsit doar un loc pentru un singur Stopper numărul 3. "Asta e" am ridicat din umeri. Mi-a spus mai târziu că aproape s-a detaşat de ancoră, dar s-a gândint că o moarte rapidă era mai atrăgătoare decât una lentă care ar fi survenit în cazul în care ar fi cedat la rapelul meu.

De fiecare dată când stăteam agăţaţi în coardă era ca un joc de noroc. La un moment dat, m-am oprit şi am rămas agăţat fără să mă mişc, copleşit de o iubire tristă pentru familia mea de acasă. Fiul meu, pe care l-am botezat după Layton, avea aproape doi ani.

Când ne-am întors la cortul nostru de la tabăra de bază am râs, am glumit şi am băut lichide calde, dar ceva ne bântuia: puritatea şi succesul ascensiunii noastre putea să nu fie rezultatul dedicării noastre pentru o viziune curajoasă, ci o combinaţie unică de vreme şi condiţii. Supravieţuirea noastră poate că a fost pur norocoasă: cornişa care a căzut când a trebuit, avalanşele care au venit atât de aproape...

Unii amerindieni cred că oamenii nebuni sunt binecuvântaţi de Marele Spirit. Mugs şi cu mine nu ne-am mai căţărat niciodată împreună. Poate am gândit că suntem prea periculoşi împreună sau ştiam că ne putem duce în iad şi să ne întoarcem de acolo cu cozi de drac.

The Big Chill: august 1987
Nu mi-am lăsat întotdeauna în urmă trusa de spituit. Când am trecut un colţ pe The Big Chill, un nou traseu pe Half Dome pe care-l iniţiam cu Peter Mayfield, Steve Bosque şi Sean Plunkett, inima mi s-a făcut mică. Unghiul din care am examinat domul prin telescop a fost înşelător: nu existau crăpături. De 13 ori a trebuit să găuresc cu sfredelul faţa stâncii. Fiecare gaură îmi lăsa o cicatrice pe suflet.

Când mi s-au alăturat şi ceilalţi, le-am explicat pe unde trebuie să fie următoarea lungime, aşa că am putut evita mai multe foraje. Şovăilenic, dar încrezător, Steve a stat ore întregi ca să stabilească fiecare plasament. Dar, de data asta, nu ne mai gândeam la viteză. O primă ascensiune este o creaţie artistică, singurul moment în care imaginaţia noastră poate lucra cu stânca originală. Poate fi realizată corect o singură dată.

Pe măsură ce ziua se transforma în noapte, Steve a strigat în jos "Pe aici e de mers!"

Cerro Standhardt/Desmochada: ianuarie-februarie 1988
"Pare gheata verticala si surplombata, iar eu vreau primele patru lungimi de coarda" a zis Jay Smith. Tocmai se întorsese de la o tură solo după colţ pentru a se uita la traseu în timp ce Greg Smith şi cu mine găteam.
"Dacă e să ne luăm după descrierea ta", am spus eu, "n-o să ne batem pentru asta." Jay a făcut o mică grimasă. "O să ajungem să ne batem. E o pâlnie şi nu ai unde să te ascunzi."

M-am uitat la Greg. Constituţia lui ca de pasăre îl predispunea pentru un căţărător talentat, dar deodată mi s-a părut prea delicată. Dar m-am convins că încrederea şi curajul sunt îndeajuns. Mi-am făcut în minte imaginile bune, iar acum era momentul ca ele să devină reale.

"Vom face o ascunzătoare", am spus, "atârnând bagajul orizontal deasupra capetelor noastre." "O să aflăm mâine" a spus Jay.

Noi trei eram în bivuac pe şaua lui Cerro Standhardt, ultimul dintre cei trei Torres rămaşi necăţăraţi. Traseele până pe ceilalţi doi, Cerro Torre şi Torre Egger, au fost deschise în stilul de asediu, cu corzi fixe. Noi voiam să facem o primă ascensiune în stil alpin. Ştiam cu toţii că în Patagonia un asemenea obiectiv putea însemna să pui totul la bătaie.

La răsărit, după o fiertură grăbită, am plecat. Jay, unul dintre cei mai buni căţărători la gheaţă din America de Nord, a avut parte de lungimile cap cerute. O casă a liftului se găsea deasupra noastră. În spate, un perete îngust de gheaţă se umfla şi se curba ca o oglindă de carnaval, dându-ne voie să vedem doar fragmente din ce ne aştepta. Ce era ascuns rămânea înspăimântător. "Trebuie să fie la liber" a strigat Jay - strigătul lui de război.

jim9.jpg
Copperheads after a particularly exciting pitch during the first ascent of The Big Chill (VI 5.9 A4) in 1988. The route, on the right side of Half Dome, was the first to employ the PDH ("Pretty Damn Hard") and NSB ("Not So Bad") ratings—a response to local debate about the possibility of A5.
[Photo] Jim Bridwell collection


În vârful primei lungimi, pe o gheaţă la 85 de grade, ne-am înghesuit noi trei pe o treaptă de 60 cm înghiontindu-ne cât timp aranjam bagajul deasupra capetelor noastre. Jay a început să urce din nou pe suprafaţa de gheaţă, braţele lui încordându-se cu greu.

"Gheaţă" a strigat el, cuvântul de care ne temeam toţi. O bucată cât o tavă m-a lovit când încercam să mă feresc sub bagaj, dar abia dacă m-a zgâriat.
Jay s-a chinuit să bage un piton, colţarii alunecându-i pe gheaţa subţire. Până când a reuşit să pună o ancoră era prea obosit ca să mai ţină uneltele. Liniştea lui Greg mi-a sugerat că e momentul să trec eu cap.

O coloană de 10 m de gheaţă se găsea deasupra capetelor noastre. Apa curgea ca o perdea şi trecea prin spatele ei. Încă zguduit de la ultima cădere de gheaţă, m-am oprit puţin, gândindu-mă ce am creat noi şi ce a fost doar noroc, dacă deznodământul traseelor noastre rezulta din simpla poziţionare temporală. Câtă libertate aveam cu adevărat?

Nu aveam de ales, desigur, aşa că trebuia să continui. Gheaţa moale se despărţea în rigole subţiri printre stânci. În câteva secunde, bocancii mi s-au umplut cu apă. Stropii se spărgeau şi reîngheţau pe hainele mele, apoi se risipeau când mă mişcam. Am continuat să mă caţăr fără asigurare. Nu puteam să mă mai ud în continuare.
M-am mişcat cu grijă în jurul perdelelor deranjând doar un singur ţurţure care mi-a strivit camera in regrupare. Extenuat şi eu, am fixat corzile şi am tremurat.

Pe măsură ce umbrele se lungeau, ne întreceam cu soarele către vârf. Jay a abordat ultima lungime. Negăsind nicio asigurare, şi-a folosit corpul pentru a ancora coarda. Sufletele noastre străluceau la fel ca cerul.

jim10.jpg
Jeff Lowe in 1989 on The Broken Tooth, Alaska Range, Alaska. Lowe attempted the route with Mark Wilford as part of a movie, with Bridwell as the cameraman. The expedition gave Bridwell a chance to scope out the Bear’s Tooth (visible in the background), which he had first seen during his ascent of The Mooses Tooth. Bridwell returned to attempt the Bear’s Tooth the next year with Peter Mayfield, then tried again in 1991 with Wilford, but was turned back both times by bad weather. In 1999, he returned with Terry Christensen, Glenn Dunmire, Brian Jonas and Brian McCray. The result was the first ascent of The Useless Emotion (VII 5.9 WI4 A4, ca. 4,700’).
[Photo] Mark Wilford


Pe Desmochada am realizat, din nou, puterea norocului. Căderea de pietre m-a ratat la 30 de centimetri când mă apropiam. M-am chinuit să-mi suprim gândurile legate de furtună. Credeam că putem modifica unele părţi ale realităţii noastre, iar acea teama nu făcea parte din imaginea pe care voiam s-o creez. După trei zile de căţărat, Jay, Glenn Dunmire şi cu mine am ajuns pe vârf într-o zi senină cu vânt. Torres se ridica deasupra, în timp ce sub noi gheţarii se contopeau în întinderea calotei continentale. Doar un singur norişor se vedea la vest de Torres... iar la acel gând vântul a început să bată mai tare şi norii au ajuns să ocupe întreg cerul.

La fiecare rapel simţeam ca şi cum ne-am fi încercat soarta cu vântul. Ne facem norocul sau doar îl primim?

Revenirea la The Mooses Tooth: mai 2001
"De ce ai venit aici cu mine?" l-am întrebat pe Spencer Pfinsten, căţărătorul de 23 de ani care stătea lângă mine sub faţa estică a The Mooses Tooth. Era a doua noastră încercare să realizăm un start mai direct la Dansul Maeştrilor Woo-Li. Prima dată când am fost în locul acesta, cu Mugs, Spencer era un copilaş. La 57, nu eram sigur că sunt încă în stare de un asemenea traseu, dar după o zi de mers cap la gheaţă, Spencer s-a convins că eu voi merge cap în toate lungimile de gheaţă.

"Pentru că eşti norocos" mi-a spus el.
M-am gândit la Mugs, care a devenit unul dintre cei mai vizionari căţărători din era noastră, dar care a murit în 1992 într-o crevasă pe Denali. De data aceasta am făcut un testament. I-am spus lui Peggy să-mi vândă echipamentul colecţionarilor până nu o să fiu uitat. Mi-am amintit stratul de zăpadă şi gheaţă foarte subţire care nu ne mai proteja, pietrele şterse pe care le-am găsit cu Mugs pe The Tooth. Am sperat, de dragul lui Spencer, că norocul meu va ţine.

A nins zile întregi. În cort stăteam în sacul meu de dormit călduros. Apoi a început un vuiet afară. "Asta e mare" am zis eu şi m-am ridicat în fund.
Când m-am culcat la loc, m-am auzit strigând. Mi-am ridicat genunchii şi m-am pregătit, pentru că avalanşa lovise cortul.
Campingul nostru a fost aplatizat. Sub şoc, în ziua aceea şi majoritate din următoarea, cât timp furtuna continua, am săpat şi ne-am regăsit locul.

"Norocul nu se întâmplă doar" i-am spus lui Spencer încercând să mă conving şi pe mine. Voiam să împărtăşesc 40 de ani de ştiinţă a supravieţuirii novicelui meu prieten. "Trebuie să coordonezi elementele pentru a păstra avantajul în favoarea ta. După furtună, aştepţi şi te uiţi la căderile de gheaţă şi de pietre. Te uiţi la barometru pentru a estima vremea..."

Până la sfârşitul primei zile de căţărare, am ajuns cu Spencer la precedentul nostru punct înalt. Deasupra era lungimea de la care ne-am întors cu un an înainte. Amintirea stâncii goale şi neconsolidate la unghi de 65 de grade şi zăpada granulară m-au înspăimântat de atunci. Mi-am legat coarda mea de urmărire aşa cum m-a învăţat Layton când am ajuns prima dată în Yosemite şi m-am căţărat pe coşmarul meu.

"Sfârşitul corzii" mi-a strigat Spencer.
"Mai leagă una de ea" i-am răspuns eu. Toate gândurile legate de retragere s-au dus. Pe măsură ce lumina a strălucit pe stâncă, mă simţeam din nou ca un copil urmărind mişcările frumoase ale şopârlei care urca tot mai sus. Am urcat, cu grijă, 61 m fără asigurare pe lespezile acoperite cu gheaţă imaginându-mi din nou că aveam acea abilitate miraculoasă de a rămâne lipit. Am folosit o bucată de zăpadă ca ancorare în timp ce avalanşele umede se scurgeau pe faţă către singurătatea gheţarului Buckskin.

jim11.jpg
Bridwell at the start of the 200-foot runout on The Beast Pillar in 2000. Bridwell is the alpinist most familiar with the Buckskin Glacier, which also provides access to the east face of The Mooses Tooth; he has established three routes in the cirque, all of which are longer than 4,000 feet.
[Photo] Spencer Pfinsten


Spencer a condus o traversare coborâtă care ne-a adus la hornurile de gheaţă pe care le-am căţărat cu Mugs. Condiţiile ne-au schimbat complet opţiunile. Uneltele mele şi colţarii trăgeau prin zăpada moale zgâriind stânca de dedesubt. În locul unei căţărări alpine precum cea făcută de mine şi Mugs, acum trebuia să facem căţărare artificială. Spencer şi cu mine aveam doar câteva ancore rapide, aşa că le-am tot strâns din urmă. O cădere ne-ar fi putut rupe ancora noastră de margine. Ce am căţărat cu Mugs în câteva minute acum ne lua ore întregi.
Spencer a urlat în dimineaţa următoare. O piatră l-a lovit în mână. "Pot continua" a spus el şi s-a întins către mine. "Doar că nu mai pot merge cap."

Dacă vremea rămânea aşa, mâine trebuia să fie ziua. La răsărit cerul strălucea roz sugerând apropierea unei furtuni. Deocamdată, în vârful hornurilor, am urcat pe soare. Apa rezultată din topire curgea de la întinderea de zăpadă de deasupra. La sfârşitul a 60 m, Spencer a legat altă coardă. Nu aveam unde pune o ancoră pentru rapel. Dacă aş fi continuat, cum ne vom mai da jos ? Am tot mers spre un canal îngust care părea că duce spre colţul pe care l-am căţărat cu Mugs, am găsit nişte ancore de stâncă şi am strigat "Coarda e fixată." Ne puteam face griji pentru coborâre mai târziu.

Mi-am verificat altimetrul. Eram exact sub lungimea dificilă pe care Mugs a făcut-o cap în urmă cu 20 de ani. Gheaţa solidă pe care s-a căţărat el nu mai era deloc. M-am oprit să fumez o ţigară. În curând trebuia să fac o căţărare artificială pe o serie discontinuă de plăci sfărâmicioase fără opţiunea de a cădea. Dar ştiam că acesta e stilul meu preferat de căţărare: cel în care abilităţile şi experienţa sunt temperate constant de către frică, iar imaginaţia creează noi posibilităţi din credinţă.

Totuşi, când am ajuns la ancorele bune mă simţeam obosit şi bătrân. Starea de spirit molipsitoare a lui Spencer m-a ridicat pentru un moment, iar apoi aproape mă târam către al doilea sistem de diedre cu picioarele strânse şi cu respiraţii scurte. Blocurile sparte şi plăcile verticale de stâncă au lăsat locul gheţii solide într-un sfârşit. La limitele rezistenţei mele eram nevoit să fiu un bătrân abil. Folosind toate cunoştinţele dobândite de la Layton, Frank şi numeroşii alţi mentori sau parteneri, ca de altfel dorindu-mi şi să am cu 25 de ani mai puţin, m-am strecurat prin locurile înguste din spatele unei ciuperci de zăpadă, iar apoi am ieşit din nou.

Ochii îmi erau vrăjiţi de stâncile fantastice şi de formele de gheaţă. Nu mai era nicio cornişă de data asta, doar o spărtură uşoară către panta de vârf. Lupta luase sfârşit. Pe măsură ce coboram, mă uitam în jos la Spencer cum se urcă, cu braţul lui îndurerat mişcându-se ciudat, iar uşurarea m-a cuprins.

Beast Pillar cred că e cea mai dificilă rută pe care am căţărat-o vreodată.
Există lucruri pe care le poţi controla şi lucruri care nu pot fi controlate. Undeva, în spaţiile dintre cele două, ne adaptăm noi arta şi vieţile noastre.

jim12.jpg
Bridwell posing for a 1986 article in Rolling Stone magazine, with Lake Tahoe in the background.
[Photo] Michael Nichols



Articol preluat si tradus de pe www.alpinist.com

Jim Bridwell the bird yosemite A5 patagonia alaska


postat de geo_bivuac
la data de 05 March 2018
viziualizat de 1295 ori


Boulder

Escalada

Alpinism tehnic

Catarare pe gheata

Dry tooling

Alpinism de altitudine

Deep water solo

Filtrati dupa genul de catarare
 

postat de mardare
02
February
2015
Un scurt interviu cu George Stroie aka Bivuac
2631

postat de geo_bivuac
29
January
2015
Un scurt interviu cu George Stancescu aka Zuzu despre ce reprezinta pentru el catararea
2712

postat de geo_bivuac
26
February
2015
Catararea este motivul pentru care m-as trezi cu zambetul pe buze la 5 dimineata fara a avea nicio problema.
2233


Muntii BUCEGI - 52 trasee
Muntii HASMAS - 19 trasee
Muntii POSTAVARU - 15 trasee
Muntii RETEZAT - 8 trasee
Muntii MEHEDINTI - 4 trasee
Muntii CAPATINII - 4 trasee
Muntii METALIFERI - 3 trasee
Muntii TRASCAU - 2 trasee
Muntii LEAOTA - 2 trasee
Muntii GIURGEU - 1 traseu
Muntii VALCAN - 1 traseu
Muntii PARING - 1 traseu

Toate traseele <site map>
Tastati numele traseului (autocomplete) 
Careless Torque

Making Of - The Route Makers

Lilian Ungureanu M10

TOATE FILMELE
 
   
16
September
2015

Prima noastră grupă de copii cu deficiențe de vedere, cu care lucrăm deja de doi ani, a mai trecut un prag de maturizare sportivă. După un sezon 2014-2015 plin de demonstrații și participări oficiale la competițiile locale de cățărat, din echipa Climb Again au început să se desprindă, dincolo de rezultatele terapeutice, și câteva vârfuri cu motivație pentru performanță.
6852 postat de geo_bivuac

21
July
2015

Pentru repararea lui va cerem ajutorul, tuturor celor care de-a lungul timpului l-ati utilizat pentru ascensiunile voastre din zona Costila si muntii Bucegi. Doar impreuna vom putea sa ii redam stralucirea, sa il putem utiliza in continuare si sa il lasam generatiilor viitoare.
5098 postat de alien

19
May
2014

Toata lumea viseaza sa mearga in Fisura Albastra sau alte trasee de renume din Romania dar nu face nimic in privinta acestui lucru. eCLIMB.ro te invita la catarat in marii pereti.
13291 postat de geo_bivuac

11
May
2015

Din luna mai 2015 va exista un nou panou de escalada indoor in Romania. Acesta va functiona in Falticeni, judetul Suceava.
4786 postat de alexmanoliu

TOATE STIRILE
   
postat de geo_bivuac
03
July
2017
In partea de sud a masivului Parang, la o altitudine de 600 metri raul Galben a sapaat un defileu cunoscut mai ales pestera Muierilor.
1780

postat de geo_bivuac
25
July
2016
Zonele de catarare sunt prezentate detaliat cu schite si tabele, denumirile zonelor fiind date in functie de caracteristicile locului
7822

postat de alexmanoliu
24
March
2016
O parcurgere de angajament a peretului Lespezi-Caltun
4386

postat de CristianPopescu
20
February
2016
Aflat in Peretele Urias, traseul Memorial Jenci Bacsi este unul dintre cele mai frumoase trasee din Cheile Turzii.
3562

TOATE TOPOURILE
 
CONTACT

UTILIZATOR NOU

RECUPERARE PAROLA
Varful Omu
27-05-2018 ora 14:00Fenomen : ceata
Temperatură: 4.7 ºC
Vânt: 3.8 m/s, directia : NNE
Nebulozitate: cer acoperit
Presiune: 758.8 mb, in crestere
Umezeală relativă: 100%
Strat zăpadă : discontinuu la ora 09
   
Clasament Escalada
11 275 - G Stancescu
9 706 - D Lazarescu
9 148 - M Ionel (f)
Clasament Bouldering
8 800 - S Károly-Csaba
8 250 - O Alexandru
6 697 - P Lucian
   
Ultimele trasee parcurse
 7c - O Alexandru
 8b+ - G Stancescu
 7c - A Popescu
 7c+ - D Mirel
 8a - A Tudor